NR. 2 – 2013

Perceiving theology as a science or rather a ministry of salvation is also the main reason that prompts Fr. Stăniloae to redirect and renew Orthodox academic theology, often influenced by Western scholasticism, and free it from this influence by bringing contemporary theology closer to the theology of the Holy Fathers and focusing on the relationship between dogmatic theology and the liturgical and mystical-ascetical spirituality of the Church.
True theology is constantly reasserted, creative fidelity to the apostolic faith of the Church, awareness of the responsibility for the salvation of the faithful, and active participation in the life and ministry of the Church. Theology, as science of salvation, is achieved in communion of thought and life with the saints of past generations and the faithful of the present, in pursuit of life’s ultimate goal, which is the Kingdom of Heaven: „Theology – Father Stăniloae states – must be like the Church: both apostolic and contemporary with every epoch and prophetically eschatological. It must not diverge from the Church in its development, but rather it must progress alongside the Church, which heads towards the Kingdom of Heaven (…). It may be prophetic in that it explains the Resurrected Christ as an epitome of our future state in the afterlife, but not by promising a future beyond Christ”. Father Stăniloae also shows how Orthodox theology can simultaneously be faithful to the past, relevant for the present and directed toward the future. „Theology – he writes – is faithful to the past, but not confined to the past, it is committed to today’s devout people, but it reaches beyond its current stage. Theology must be anchored in the solid foundations laid by Christ, but at the same time it makes Christ’s boons available to today’s people and prepares them for partaking of these goods fully in the age to come, thus con¬stituting a catalyst for progress at all times”. Theology of salvation is, therefore, the theology whose central and permanent concern is to consolidate the bond between Church and world and the Person, teachings and works of Lord Jesus Christ.
Regarding the way in which Father Stăniloae understands the role of theology as a science of salvation and eternal life in Christ, some major conclusions can be drawn:
1. Theology, which has Trinitarian Christology at its core and as permanent focus – that is, the mystery of Christ eternally united with the Father and the Holy Spirit, and after Incarnation also united eternally with the human nature which Christ took – always maintains its topicality because, as Apostle Paul says in his Epistle to the Hebrews, «Jesus Christ is always the same, yesterday, today and forever» (Hebrews 13, 8). Inasmuch as theology dwells on the communion between the Church and the ever-living Christ it is, therefore, a science of salvation and eternal life, because being saved is to be united with the immortal God, the imparter of eternal life. As Church thinking and experience is centered on the ever-living Christ, the theology of salvation and eternal life avoids slipping short-lived ideology or becoming a mere fad.
2. Theology as exposition of God’s plan to save and deify the world in Christ is in accordance with the Holy Scripture, because the essential contents of Scripture’s words is God the Word. This truth was asserted by the resurrected Saviour Jesus Christ Himself, in giving the Old Testament an essentially Christocentric interpre¬tation, when He explained to His disciples Luke and Cleopas, on their way to Emmaus, the words in the Law, Prophets and Psalms that announced Him: « And beginning with Moses and all the Prophets, he explained to them what was said in all the Scriptures concerning himself » (Luke 24, 27). Thus the many books of the Holy Scripture, written by different authors, at diferent times, in different styles, all share a common content and are related through the Mystery of the Person and salvific work of Christ. This is why the Holy Apostle Paul states that the Old Testament is a «schoolmaster», «guardian» or a «guide» bringing us to Christ (Galatians 3, 24), and that Moses had to suffer for the sake of Christ (cf. Hebrews 11, 25-26), the One who was incarnate on earth as God and Man 1,500 years later. The mystery of Christ’s Incarnation, or His becoming a man, is proclaimed by the Holy Apostles in the New Testament as the «great mystery of Christian godliness» (1 Timothy 3, 16 and Ephesians 3, 5). The Holy Apostles thus urge us to «keep hold of the deep truths of the faith with a clear conscience» (1 Timothy 3, 9).
2. Theology as exposition of the mystery of salvation in Jesus Christ is in accordance with the essence of churchly liturgical, philokalic spirituality, because Christ’s life imparted by the Holy Spirit is the essential contents of the entire liturgical, sacramental and spiritual life of the Church. This is why the Holy Apos¬tles, especially the Holy Apostle Paul, described Christian life as Christ dwelling within people: «Your life is now hidden with Christ in God» (Colossians 3, 3), «I no longer live, but Christ lives in me» (Galatians 2, 20) or «For me, to live is Christ» (Philippians 1, 21). And since Christ dwells within us, through Him we become united with the Holy Trinity: «…for through Him we all have access by one Spirit unto the Father» (Ephesians 2, 18).
3. Theology as science of salvation and eternal life in Christ, as described in the teachings of the Holy Apostles and Holy Fathers, faithfully and creatively presented by Father Stăniloae, is today highly relevant for the dialogue of the Church with natural sciences and for cultivating responsibility for nature. Trinitarian Christology of this theology of salvation is at the same time a cosmic theology, since the entire creation, the whole universe, all visible and invisible creatures were made through Christ: «Through him all things were made; without him nothing was made that has been made» – the Holy Evangelist John says (John 1, 3), and the Holy Apostle Paul adds that the entire created world is sustained by Christ, it is loved by Him and is made for Christ as a gift of the Father to Him, as the place where Christ reveals through incarnation his love for God and the people, so that the people in their turn should love the Father and the Son: « For by him (Christ) were all things created, that are in heaven, and that are in earth, visible and invisible (…). All things were created by Him and for Him» (Colossians 1, 16).
In agreement with the Holy Apostles, the Holy Church Fathers pointed out that the world was created as the context in which the mystery of Christ’s incarnation was to take place, thus revealing the ultimate goal of man and the cosmos: participation in the eternal life and bliss of God. St Maximus the Confessor, so important to Father Stăniloae and so frequently quoted in his theology, says: «the mystery of the Word’s incarnation contains the meaning of all enigmas and symbols in the Scripture, the significance of all visible and invisible things. Whoever knows the mystery of the Cross and tomb of Christ, also knows the significance of all created things. Whoever has learned the deep meaning of the Resurrection, also knows the reason why God created everything that exists». «This union was foreordained at the making of the world: a union of the circumscribed with the uncircumscribed, of the limited with the unlimited, of the finite with the infinite, a union of the Creator with the creature, of stillness with motion. In due time this union was manifest in Christ, bringing about the fulfillment of God’s design». Father Stăniloae, in agreement with the Holy Apostles and the Holy Fathers, states that the entire universe is language given material form and manifold gift with spiritual and sacramental callling as the context for ever-increasing spiritual communion between the uncreated loving Intellect, that is the Holy Tr¬inity, and the created loving intellects: angels and people. Thus Jesus Christ as Father Stăniloae presents Him at the core of the theology of salvation and eternal life, is neither distant, as seen by rationalist scholastic theology, nor diminished as sects perceive Him, but He is the true Christ of Orthodoxy.
5. Theology as exposition of God’s plan to save and deify man in Christ will always be apostolic, that is, always a missionary theology, that enlightens, inspires and sustains the liturgical, pastoral, philocalic and social work carried out by the Church in the world, in the dynamics of its missionary awareness. The theology preached by Father Stăniloae, as theology of salvation, is a great gift which the Church must culti¬vate. His theology must be not simply admired but also assimilated and carried further. The gift offered to us by God through His chosen persons entails fruitful responsibility in order to become full joy of salvation and eternal life.

For him, the law given to Moses on Mount Sinai expresses the concentrated form of the will of God. It is God’s supernatural revelation, but it is meant only as a transitory step toward something higher that comes through Christ. In line with Apostle Paul and the book of Revelation, Stăniloae opposed the “newness of the spirit” to the “oldness of the law” and contended instead that as long as there is law there is sin and that the law was given to remove humanity’s sinful state. But eventually love has to take the place of the law. Sinfulness is connected with freedom. Misused freedom is the cause of the fall from grace of Adam and Eve, according to Stăniloae. In believing that they exercised their freedom, the first humans fell into slavery to sin. This is how the patristic tradition tended to view the Fall. Shortly after that, God expelled Adam and Eve from paradise in order to prevent them from having access to the tree of life, and to live eternally in this fallen condition. Stăniloae understood freedom as that by which a willing subject always chooses the good. Adam and Eve were created free in the sense of being expected always to choose the good, to choose to obey God, the supreme good. Instead, they opted out of their relationship with God. According to Stăniloae, the church’s role in postcommunist societies is to preach Christ, not to assign guilt, especially in the public sphere. The church cannot publicly condemn anybody, because the church uses other methods to deal with malefactors. The most important such method is the sacrament of confession. This traditional role of the church, however, poses some problems in postcommunist times, as it assumes that most members of society are (Orthodox) Christian and that they will come forward to confess their sins and receive forgiveness. In short, it assumes some sort of a Christian state. But this is hardly the case, and the issue of civic justice and reconciliation in Romania remains unsolved. In this regard, it would have been helpful for Stăniloae to reflect more fully than he did on the relationship between church law and secular law. In Romania, Stăniloae’s work has been very influential, although he himself recognizes that there are yet to appear local theologians able to emulate him. Older Orthodox theology professors, such as Ion Bria, Dumitru Popescu, and Dumitru Radu, did their doctoral studies with Stăniloae, and their own ecclesiologies were influenced by his ecclesiology. Younger theologians, including Evangelical Protestants connected with the Emmanuel Bible Institute in Oradea, have written doctoral dissertations on various aspects of Stăniloae’s theology under the guidance of both Orthodox and non-Orthodox professors in the United Kingdom. They seem to have taken a particular interest in Stăniloae’s theology, and their writings meet Western standards of scholarship. Outside of Romania, Stăniloae’s theology has attracted attention in all the main branches of Christianity. Some Roman Catholics (such Ronald Roberson and Maciej Bielawski) have written doctoral dissertations on his theology, while others (such as Robert Barringer) studied with him and learned Romanian in order to translate some of his works into English. Various Anglican theologians have written books (Charles Miller) or articles (A.M. Allchin) on Stăniloae, while the Lutheran Romanian theologian Hermann Pitters translated his Dogmatics into German. In the French speaking world, Stăniloae has exerted considerable influence on Orthodox theologians such as Olivier Clement and Marc-Antoine Costa de Beauregard, while attracting the admiration of Russian and Greek Orthodox. The potential for Stăniloae’s further influence continues to grow given that his works are increasingly available to Western readerships and that Romanians are currently taking a keen interest in his thought. In Romania, no one was allowed to engage in any type of political activity other than in support of the Communist Party between 1947 and 1989. That period covered almost half of Stăniloae’s life. He refused to engage in Communist politics, and indeed he had to suffer five years of political imprisonment for his political convictions that bordered in some cases on the extreme right. Stăniloae published his views on Romanian nationalism in both pre-World War II and postcommunist writings. But he did not develop much original political thought, and he appeared incapable of dealing with some of the hard political issues facing postcommunist Romania. These included issues of how Orthodox clergy and laity were to deal with prior collaborators with the Communist secret police, the Securitate, and how to heal Romanian society following the collapse of Communism in Eastern Europe and the Soviet Union.

Teologia biblică ortodoxă înțelege Scriptura prin prisma felului în care Sfinții Părinți au receptat textul biblic și prin tradiția liturgică și duhovnicească a Bisericii. Unitatea și diversitatea Bisericii este dată de Sfintele Scripturi, care sunt unitare și diverse, arătând diferite (sau chiar contradictorii) feluri în care Dumnezeu a lucrat pentru mântuirea oamenilor din diferite timpuri și diferite locuri. Păr. Stăniloae i-a îndemnat pe teologii Ortodocși la sobornicitate deschisă, adică la însușirea felurilor în care Dumnezeu S-a manifestat în afara Ortodoxiei, pentru a avea o viziune cât mai completă asupra revelației dumnezeiești.
Revelația – și mai ales Scriptura – sunt încredințate Bisericii dar, în același timp, Biserica are datoria să rămână în adevărul Scripturii. Ca Trup al lui Hristos aflat sub inspirația Duhului Sfânt, Biserica rămâne infailibilă chiar dacă unii membri rătăcesc de la calea adevărului. Și totuși lucrarea lui Dumnezeu în Biserică nu anulează importanța răspunsului Bisericii la revelație, fapt pentru care Părintele Stăniloae a definit Biserica dialogic. Atunci când apar neînțelegeri în Biserică (cum a fost în cazul ereziilor primelor secole creștine), se întețește tensiunea dintre autoritatea Scripturii asupra Bisericii și autoritatea interpretativă a Bisericii asupra Scripturii. Atunci Biserica Ortodoxă trebuie să mărturisească adevărul credinței pe care a păstrat-o neîntrerupt și să răspundă felului greșit în care diferite comunități bisericești interpretează Scripturile. Atât ortodocșii cât și heterodocșii primelor veacuri susțineau că interpretează Scriptura sub inspirația Duhului Sfânt, în unanimitatea propriilor comunități. Se pune astfel întrebarea: Cum se deosebește adevărul Ortodoxiei de afirmațiile celorlalte comunități? Părintele Stăniloae răspunde în felul următor: Biserica nu trebuie să caute un criteriu exterior pentru mărturisirea adevărului, precum autoritatea papală sau sensul predominant literal în care unele biserici protestante citesc Biblia. În Ortodoxie, după lungi perioade de timp, Biserica întreagă (cler și popor) ascultă glasul conștiințe comune, primește inspirația Duhului Sfânt și discerne asupra persistenței în adevărul Scripturii și al Tradiției, în continuitate cu generațiile precedente care au trăit revelația dumnezeiască.
Acest proces de mărturisire a adevăratei interpretări a Scripturilor este de fapt rezultat al unei reflecții a conștiinței interioare a Bisericii, care uneori ia o formă tacită iar alteori se manifestă în sinoade ecumenice receptate ulterior de către Biserică. Păr. Stăniloae accentuează astfel aspectul interior al autorității Bisericii ca „gând al lui Hristos” pe care Sf. Ap. Pavel spune că îl are Biserica (1 Cor 2, 16), sau regula fidei – „canonul adevărului” la care se referea Sfântul Irineu, sau ceea ce Florovsky a numit „gândul Părinților”, „gândul Bisericii”, ori „gândul catolic”. Această autoritate interioară nu răspunde nevoii de siguranță epistemologică imediată, fără posibilitatea de contestare. Părintele Stăniloae îndeamnă Biserica la răbdare în discernerea adevărului și ascultarea Duhului Adevărului, care necesită mult timp. În cele din urmă însă, prin sinoadele ecumenice care sunt apoi receptate de toți credincioșii, Biserica ajunge la siguranța epistemologică ce i-a inspirat pe martiri de-a lungul secolelor. Autoritatea interioară a Bisericii și autoritatea explicită a sinoadelor ecumenice se condiționează reciproc. Astfel, Ortodoxia trebuie să respingă atât o abordare exclusiv juridică, exterioară a autorității Bisericii, cât și tendința unor teologi contemporani, precum Afanassieff, de a caracteriza sinoadele ca o manifestare a eclesiologiei universaliste. Este interesant de menționat în acest sens că, deși nu a fost tot timpul consistent în această privință, Părintele Stăniloae a preferat să considere că Ortodoxia singură nu poate convoca și întruni un sinod deplin ecumenic, fără participarea și receptarea celorlalte Biserici. Deși Ortodoxia a păstrat adevărul revelat de-a lungul veacurilor, există adevăr și în afara granițelor ei canonice, fapt pentru care teologii Ortodocși au datoria să intre în dialog cu alți creștini, într-o sobornicitate deschisă.
Aceste principii eclesiologice trebuiesc aplicate în viața concretă a Bisericii. De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă a avut nevoie de timp pentru a mărturisi adevărul, ca atunci când s-a luptat cu Arianismul sau când „s-a desprins” de Bisericile Vechi Orientale. În primul caz, majoritatea Răsăritenilor au îmbrățișat arianismul sau semi-arianismul. În cel de-al doilea caz, o neînțelegere terminologică și alți factori umani au stat la baza schismei. Și totuși, prin prisma teologiei Părintelui Stăniloae, se poate afirma că Ortodoxia și-a păstrat infailibilitatea. Mai mult decât atât, Bisericile Ortodoxe de astăzi caută să repare schismele veacului cinci. Păr. Dumitru Stăniloae a îndemnat la unitate creștină în cadrul mișcării ecumenice și este greu de înțeles de ce uneori el însuși este prezentat ca anti-ecumenic. Teologia Ortodoxă contemporană are datoria de a respecta opera Părintelui Stăniloae și de a continua în spiritul biblic, patristic, liturgic, pe care l-a moștenit de la acest mare teolog. Unul din modurile în care teologia sa poate fi îmbogățită este de a identifica principiile ei ecumenice și de a le aplica dialogurilor actuale. Acolo unde diversitatea nu amenință unitatea, teologia Părintelui Stăniloae trebuie să ne inspire în recunoașterea bogăției felurilor în care Duhul Adevărului S-a făcut cunoscut în felurite locuri și perioade ale istoriei. S-ar putea îmbogăți Ortodoxia cu alte tradiții creștine? Părintele ar răspunde pozitiv. În același timp, însă, atunci când se întâlnește cu alte tradiții, Ortodoxia are și datoria de a mărturisi adevărul pe care alții l-au pierdut pentru că au încetat să interpreteze Scriptura în continuitate cu felul în care Biserica tuturor veacurilor a păstrat adevărul în conștiința ei interioară.
Prin felul în care a descris autoritatea Bisericii, prin felul în care și-a elaborat întreaga eclesiologie și prin felul în care a interpretat Scriptura în spiritul Sfinților Părinți, a vieții liturgice Ortodoxe și în dialog cu contemporaneitatea, Părintele Stăniloae a arătat că Biserica are un caracter biblic iar Biblia are un caracter eclesial.

Like the Holy Fathers, the earliest apologists stressed the aesthetic character of world’s creation. God is a great artist, making the world as a magnificent work of art, according to a preestablished plan, down to the most minute details. The very process of creation is a work of art. In his turn, man is a creator constantly seeking new ideas, creativity being a manifestation of creative freedom. Throughout the history of mankind, artists have attempted to achieve immortality through fame, by signing their works. Most of them never grasped the fact that each person is the creator of its own existence, participating in the others’ existence and at the same time deeply involved in the existence of the entire world, thus leaving their imprint on the memory of mankind. With this struggle for achieving „godliness” in its human version, Western artists sought emancipation from tradition while Western religious art saw a succession of styles. Western Christian art borrowed from all the styles of each period of time, accepting all of them with hardly any discernment. It thus lost its own identity, and this phenomenon has been perpetuated to the present day, when sacred art is expected to employ all artistic means available.
The desire to find new things to differentiate an artist from his predecessors in not to be blamed in itself, but often we forget that the universe does not begin with man or from man. Man has lost his capacity as a master of the world, because he thought that the world has no mystery left, but actually has exhausted it. From his dignity as a master of the world, man has lowered himself to the level of merely material perception of the world. Despite all the changes entailed by his fall, the creative man still sought to elevate himself above the world, and his fellow people too. He was driven by his thirst for fame, often equated with immortality. For fear of being disregarded, certain such people declared they preferred to be criticized and disliked, rather than ignored. As for originality, it seemed easier to deny the achievements of the previous style than to adopt and renew some of its principles. Thus in the history of Western art, every newly emerged style attempted to deny the preceding one, and overthrow the previous rules. Paradoxically, in the 20th century when art gained the prestige it had always sought, the death of art also occurred. Instead of looking within themselves for an inexhaustible source of artistic expression, the contemporary artist prefers to strain the means of expression.
Fr. Dumitru Stăniloae points out that in contrast to the Western stance, Orthodoxy deems every person to be unique and unrepeatable; the originality of every artist is grounded in this fact and not in a brutal denial of principles. Especially in the case of sacred art, the calling of an icon painter imparts a quasi-sacramental role, as Christian life cannot be separated from art life. Genuine originality, so important to art, does not necessarily entail rebellion against the past in order to overthrow it, but rather persoal development within Tradition.
We should bear in mind that the art of icon is a living one, always renewing the forms of expressing tradition, like a spring that never dries up, and that observing the canon actually means finding the Truth, the life-giving source. Observance is not lack of personality; such view would be a return to monothelitism, as if Christ were deprived of a will of His own, while on the contrary it is precisely observance that lends personality. The controversies over the relationship between artist’s freedom and tradition stemmed from the Roman-Catholic tenet of the relationship between human freedom and divine grace, which can be hardly reconciled with exclusively rational arguments. According to Orthodox spirituality, however, the Mystery of the Holy Eucharist can reconcile two seemingly opposite situations: freedom and obedience. There is no opposition between grace and freedom, since the Holy Eucharist elevates man to the ultimate dignity of the person, that of self-giving to the Father for the sake of the fellow-people, together with Christ, as Fr. Dumitru Stăniloae pointed out. To those unfamiliar with the Byzantine artistic and religious life, the icon painter as described by most writings is a rigid individual bound by age-old canons. Unfortunately the proponents of this view, genuinely scanalized by the „lack of liberty” of Byzantine artists, failed to understand (and could not understand) that man can collaborate freely with divine grace. An icon painter is not a tool unconsciously replicating tradition. Like priests, he administers the mystery of the icon. Thus a necessary premise for a genuinely artistic act is the comprehension that every man has his own path to follow, but this path is in, with and towards Christ, not in a pseudo-liberty bringing about anarchy. As far as revelation is concerned, it lies not so much in an amount of theoretical knowledge, but in a personal relationship, that is, a living one, a constant personal advancement towards the truth that is fully reached in the relationship between man and both God and his fellow people.
According to Fr. Dumitru Stăniloae, man is never at a rest in his relationship with God and his neighbours. The Holy Mysteries enable man to transcend not the created order, from one level to another, but to transcend the created order and reach the uncreated Absolute. We can be fulfilled as persons only in communion with a superior personal being, which can reveal its fullness and grant us fulfillment only by maintaining a continuously renewed relationship, and not by reducing man to a passive object. The human person remains free in its relationship with this superior Person, a relationship analogous to that between a human person and another human person, while both retain their freedom. Closeness to God achieved through the Holy Mysteries stresses man’s quality as a unique person, never losing its worth, released from the passions that depersonalize human nature. If the mystery of the person were understood, the fact that the person is the greatest mystery of existence, then the mystery of the relationship between creativity-tradition would no longer hinder the comprehension of the mystery of creation. We conclude that the truly artistic creation cannot be achieved by rebellion against nature, or in complete isolation either.

Totodată este de notat faptul că el a scris teologie în două perioade diferite, înainte și după instalarea la putere a comuniștilor. Cea dintâi perioadă a activității sale este astfel mai pregnant marcată de naționalism, un curent care după 1877 a luat o dezvoltare specială la nivelul spațiului românesc, susținută de ideea de unitate națională. Și în această direcție Biserica a jucat unul dintre rolurile cele mai importante. Părintele Stăniloae s-a bucurat de studii solide de teologie pe fundalul unor evoluții politice, economice și religioase. A urmat Facultatea de Teologie la Cernăuți, după care a făcut studii de specializare la Athena, München, Berlin și Paris. Acest parcurs i-a asigurat angrenarea în cele mai importante orientări teologice ale vremii și cunoașterea unui spectru larg de teologi și de gândire de profil. În mod clar a aderat la un curent mai larg de promovare a laturii mistice a teologiei și a contribuției fundamentale a Părinților Bisericii.
O etapă specială în activitatea sa o reprezintă, după întoarcerea din străinătate și stabilirea la Sibiu, perioada în care a condus periodicul Telegrafului Român, când a și publicat o serie întreagă de materiale, cu un profil extrem de vast, punând în discuție diversele aspecte ale vieții teologice, inclusiv prin raportare la teologia de profil vestică. Aici a luat atitudine și față de evoluțiile politice ale vremii. Colaborează în același timp și publică texte și în alte reviste ale vremii, între ele Gândirea, cu o nuanță accentuată naționalistă. Spre anii în care avea să izbucnească cel de-al doilea război mondial, teologul român se pronunță adeseori asupra relațiilor Biserică-stat, promovând, în stil răsăritean, armonia dintre ele dar și obligația statului de a proteja, prin ordine, societatea și Biserica de rău. Bineînțeles, Biserica este superioară statului, prin valorile morale pe care le promovează și prin puterea lui Dumnezeu care o locuiește.
Definitorie pentru activitatea Părintelui Stăniloae este și apropierea lui de Nichifor Crainic, ale cărui păreri naționaliste însă nu le-a preluat. Potrivit lui Crainic, România interbelică se afla departe de Dumnezeu datorită influenței puternice a culturii franceze secularizate, a francmasonilor și a evreilor. Viziunea Părintelui Stăniloae cu privire la lume este însă una mult mai amplă și mai profundă. El o vede, mai precis, ancorată în Dumnezeu, Care o și susține în existența pe care i-a dăruit-o. De aceea, în concepția teologului român, și fiecare popor își are caracteristicile sale pe care trebuie să le realizeze și care sunt rezultate ale modelării date și gândite de Dumnezeu. Fiecare națiune concretizează umanitatea într-un fel propriu. Persoana umană este unică, avându-și modelul său în Dumnezeu și nu se poate înțelege și împlini pe sine decât în relație cu semenii. Fiecare persoană aparține unui popor, naționalitatea fiind „o categorie ontologică”. Dacă mântuirea nu se realizează prin popor, atunci ea se realizează într-un popor, la nivelul lui.
O importanță majoră pentru eclesiologia ortodoxă a sec. al XX-lea au avut Nikolai Afanasiev (1893-1966), Vladimir Lossky (1903-1958) și John Zizioulas (1931- ), față de pozițiile cărora însă Părintele Stăniloae s-a distanțat din nou. Pentru Afanasiev apare ca fundamentală în fața ierarhiei Eucharistia, ceea ce și propune teologic în așa-numita „eclesiologie eucharistică”, care și marchează unitatea întregii Biserici în Trupul și Sângele Domnului. Sfântul Duh este fundamental pentru Biserică, El făcând ca o comunitate să fie eclesială. Și dacă Sfântul Duh este prezent în Euharistie, acolo este și Biserica. Părintele Stăniloae, punând un accent mai mare pe partea mistică a Bisericii decât pe structura ei ierarhică văzută, socotește teologia lui Afanasiev ca incoerentă și contradictorie. Acest lucru îl vede mai ales în afirmația lui Afanasiev că în bisericile locale se pot întâmpla lucruri care nu aparțin Bisericii în general. În acest fel, teza deplinătății bisericii locale este invalidată. Pentru teologul român, mărturisirea de credință este un argument forte al unității Bisericii, ceea ce și face ca eterodocșii să nu poată participa și să nu se poată împărtăși de lucrarea sfințitoare a Bisericii.
Lossky are și el o altă viziune a Bisericii, pornind la fel ca și Părintele Stăniloae de la înțelegerea ei ca trup uman care lucrează împreună cu Sfântul Duh. Susține însă diversitatea în unitate și afirmă că „Sfântul Duh diversifică ceea ce Hristos unește”. Pentru Lossky, Biserica nu este comunitate de indivizi uniți în Hristos. Uniți cu Biserica, nu mai apare pentru creștini drept importantă identitatea națională. Pentru Părintele Stăniloae, încă o dată, unitatea Bisericii este dată de unitatea de credință. Pentru Zizioulas, Biserica ca trup al lui Hristos este încorporată în Sfânta Treime. Individul atinge adevărata sa valoare ca persoană prin identificarea în virtutea Sfântului Duh cu Iisus Hristos înviat. Pentru Zizioulas Sfântul Duh constituie Biserica întemeiată de Hristos. Astfel Botezul devine fundamental pentru integrarea în Biserică, în care episcopul apare ca deținând un loc central, prin faptul că reprezintă adunarea euharistică, în fruntea căreia și stă.
Pentru Părintele Stăniloae, Biserica reprezintă locul în care Fiul lui Dumnezeu și Sfântul Duh lucrează ca să îl facă pe om fiu al lui Dumnezeu. Modelul Bisericii îl reprezintă comuniunea de Persoane din sânul Sfintei Treimi. Această structură implică un anumit nivel de participare a ortodoxului la nivelul discuțiilor ecumenice. Dialogul interpersonal este de aceea văzut ca fundamental. Împărtășirea, la nivel ecumenic, a experienței proprii de cunoaștere a lui Dumnezeu reprezintă esența dialogului interreligios. Acest aspect este însă legat direct de manifestarea și împărtășirea dragostei față de celălalt. În acest fel Părintele Stăniloae se rămâne strâns legat de sursele sale principale, Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, din care își alimentează întreaga sa teologie, soteriologia, eclesiologia, dialogul ecumenic. Participarea teologului român la aceste întâlniri interreligioase a făcut ca el să se folosească întrucâtva de rezultatele gândirii neortodoxe.
Părintele Stăniloae se naște și activează într-un timp care s-a bucura de multe schimbări. Participă totodată la un proces teologic divers, împărtășindu-se din experiența diversă și complexă a Răsăritului și a Apusului. Prin urmare, rezultat al unei pregătiri diverse și a unui orizont de cultură larg, deschis dialogului cu lumea și cu știința contemporană, teologia sa este strâns legată de aderența sa la neamul în care s-a născut și a trăit și de evenimentele istorice și poltice prin care acesta a trecut la nivel general. Teologia este așadar ca și omul, o împletire de dospiri sufletești, mistice, însă într-o legătură a lor directă cu timpul și cu lumea materială pe care persoana umană le împărtășește și le trăiește.

This work presents the most important contribution of the Romanian theologian to the dialogue between the Romanian Orthodox Church and the non-Chalcedonian Churches, by his proposal of a broadened formulation of the dogmatic definition issued by the Fourth Ecumenical Council of Chalcedon, in order to prevent any possible unilateral interpretations of the two natures, divine and human, within the single Person of Jesus Christ.
Fr. Stăniloae approached the dialogue between the Orthodox Church and the non-Chalcedonian Churches with the belief that their separation, occurred in the 5th century, was caused by a terminological misunderstanding regarding Christology, as well as ethnic, political, social tensions between the Byzantine Empire and the neighbouring populations east of it. Despite the infelicitous consequences, this regrettable event had no deep impact on Eastern Christianity: „the split never deepened, but has remained to this day a superficial misunderstanding over terminology, and not a separation of faith”. Hence the possibility for open dialogue to lead to the reconcilement and union of these two Churches.
Church dogmas aim to strike a balance between two extreme views. The Church has always sought to reach such a balanced stance. When this balance was threatened from one side, the Church strived to regain it by employing opposite terms. When, however, these terms were turned by the opposite party to its own advantage, the Church amended the text it had put forth to counter this. Thus the revealed truth came to be expressed increasingly accurately. Which is the general rule one may postulate? That „the balance reached by formulations is always unstable. The cause for perpetual improvement lies in the dynamics of human spirit and the inexhaustible depth of divine Truth. Human spirit tends towards the ever more nuanced and appropriate expression of the inexhaustible revealed truth”.
The process described above concerned the definition of the Christological dogma, too; while the Council of Chalcedon attempted to strike this balance, it failed to employ perfect phraseology, as social-historical circumstances did not allow the parties to know each other better. Dumitru Stăniloae was convinced of the possibility to reconcile the non-Chalcedonian phraseology with the one used by the Council of Chalcedon. It might be termed as follows: „We confess One and the Same Son, our Lord Jesus Christ, perfect God and perfect man, true God and true man, with rational soul and body, consubstantial (coessential) with the Father according to His divinity and with us according to His humanity, fully like us except for sin, begotten before all ages by the Father according to His divinity and born for our sake from the Holy Virgin Mary the Theotokos according to his humanity; One and the Same Christ, Son, Lord, Only-begotten from and of two natures, that is, from and of two esences, unconfused, unchanged, undivided and unseparated; the two different natures or essences are not abolished because of their union, but rather each nature or essence retains its own properties and together they make up a person or hypostasis, or in other words, an incarnate nature of God the Word (as God the Word took and kept in His hypostasis full human nature, unchanged, unconfused, undivided and united with His divine nature and by the two of them, He in an undivided and unconfused way carried out His theandric works, that is, human works in a divine manner, and the divine ones with the participation of His humanity)”.
This broadened formulation might provide a balance between the non-Chalcedonian „extreme” which tends to emphasize unity, and the Chalcedonian „extreme”, respectively the one tending to highlight duality. The present paper concludes with an assessment of the importance and validity of this broader formulation, as well as the prospective opportunities entailed if both the Orthodox and non-Chalcedonians accept it. The Romanian Orthodox Church’s openness to dialogue with the Old Oriental Churches was severely criticized by the monastic community of Mount Athos. However, the contribution made by the Romanian Orthodox Church in general and Fr. Dumitru Stăniloae in particular cannot be denied. Hence the rhetorical questions: By accepting the above-mentioned suggestion for a broader dogmatic formulation, would we not take a decisive step towards theological advancement of the dialogue between the Orthodox Church and the Old Oriental Churches? Why not upon the forthcoming pan-Orthodox Council?

Faptul că între anii 1932-1936 tânărul preot și teolog sibian a predat, pe lângă Dogmatică și Limbă Greacă, și Pastorală nu este un fapt întâmplător, această preocupare regăsindu-se într-o serie de articole publicate în Telegraful Român. Departe de a fi simple efemeride, ele vădesc un interes profund al profesorului român pentru teologia pastorală. Se poate reconstrui astfel un program de revitalizare a gândirii pastoral-teologice ortodoxe în contextul unei modernități asumate. Însuși părintele Stăniloae va mărturisi acest fapt în anul 1983: activitatea sa publicistică la Telegraful român urmărea „o actualizare a Ortodoxiei în activitatea pastorală a preoțimii. Căci începuse să se simtă nevoia unei pastorații noi, de inițiativă, de substanță religioasă, dar și de apropiere mai mare de nevoile oamenilor”. Studiul de față încearcă să refacă principalele coordonate ale acestui „program” în cinci pași.
1. Analiza acurată a realității pastorale transilvane din anii 1930: Părintele Stăniloae diagnostichează cu franchețe derapajele existente sau posibile în activitatea pastorală. El numește o serie de riscuri sau pericole, fără a-și asuma însă niciodată un rol justițiar, ci, din contră, pentru a sublinia căile de redresare pastorală. Însuflețit de „tipul ideal de preot”, atent totodată la semnele vremii, el știe că apelul pentru revigorarea slujirii pastorale nu poate evita punerea degetului pe rană. Față de alți specialiști în Pastorală ai vremii, pentru Părintele Stăniloae nu aspectul moralizator este central, ci încercarea de a conștientiza procesele de formare și de-formare pastorală. Importantă este, în viziunea sa, întărirea suportului eclezial pentru preoți: solidaritatea apare ca principiu pastoral-teologic al unui ecleziologii personaliste și comunionale concretizate, lipsa ei fiind dovada unei neputințe generalizate de a onora menirea Bisericii ca adunare (ekklesia) prin excelență. Totodată această solidaritate eclezială este înțelească în modul cel mai concret cu putință, în primul rând, drept conștientizare a unității de aspirații dintr-o anumită biserică locală (cercuri pastorale, cercuri de lectură etc.). Tocmai pentru a evidenția fezabilitatea unui astfel de proiect, Stăniloae face adeseori elogiul diferiților preoți care, în condiții financiare și sociale precare, reușesc să întruchipeze un model de pastorație curajoasă și fecundă.
2. Accentuarea rolului activ al preotului în societate: Conștientizarea mutațiilor profunde ale intrării României în modernitate, dar și convingerea că societatea românească nu poate înflori decât rămânând fidelă identității creștin-ortodoxe îl determină pe părintele Stăniloae încă de la începutul anilor 1930 să-și motiveze colegii spre o implicare cât mai vie a Bisericii în viața societății. Misionarism nu înseamnă cucerire ideologică, ci dialog „sub bolta părintească a Bisericii”. Menirea Bisericii în epoca modernă „nu este să stea după frontul vieții”, ci „să strămute prestolul la toate răspântiile vieții”. Biserica trebuie să „își lărgească orizonturile vieții, să-și mobilizeze energiile înviorând credința, nădejdea și dragostea”. Condamnând orice imixtiune sau înrobire a preotului în viața partidelor, Stăniloae subliniază totodată necesitatea implicării sale în „viața socială”, prin asumarea unui rol de „arbitru” moral în societate. El caută astfel un echilibru între funcția sacerdotală a preotului și rolul său activ în viața cetății. Un laitmotiv al programului de înnoire pastoral-misionară trasat de Stăniloae în acei ani este asumarea de către preot a unei multifuncționalități liturgico-omiletico-sociale. În domeniul liturgic, tânărul teolog ia în serios tot ceea ce înseamnă „deziderat al omului modern”, ca de pildă participarea activă a laicilor la cultul divin, și accentuează că Sf. Liturghie oferă răspunsul autentic la aceste întrebări. În domeniul omiletic, necesitatea unei înnoiri este și mai accentuată: deși este refractar atât la instrumentalizarea economic-administrativă a predicii, cât și la o retorică exacerbată din punct de vedere patetic-sentimentalist, Stăniloae apreciază predicile rostite la fiecare slujbă sau la fiecare prilej de întâlnire parohială, atâta vreme cât ele au o profunzime teologică și mistică. Criteriul de bază al reușitei omiletice este însă întruparea Cuvântului provovăduit în faptă. Nu este vorba însă în sens strict doar de acte caritabile, ci de tot ceea ce înseamnă „întruparea” prezenței lui Hristos într-o comunitate parohială.
Un alt element absolut necesar pentru ca preotul să poată deveni cu adevărat un punct de referință în viața cetății este accentul pus pe lectură. Aceasta este, în viziunea lui Stăniloae, alături de studiul textului Sfintei Scripturi și rugăciunea personală, o sursă indispensabilă a fortificării lăuntrice a preotului. Departe de a rămâne un simplu instrument apologetic, ea ține de o necesitate lăuntrică. Părintele Stăniloae pledează astfel pentru sinteza între experiența duhovnicească proprie și „multă lectură”.
3. Hristocentrism pastoral: Conștient că orice program de înnoire pastoral-misionară nu se poate justifica doar ca reacție la semnele timpului, părintele Stăniloae actualizează în repetate rânduri baza hristologică a pastorației. Accentul cade însă nu pe reiterarea unor definiții scolastice de manual, ci pe conștientizarea faptului că, în pastorație, această dimensiune hristologică necesită a fi experiată ca o realitate existențială, caracterul ei lucrător depinzând de capacitatea preotului de a „lua cunoștință de prezența lui Hristos în el”. Prezența lui Hristos este astfel, în cazul preotului, atât un dat sacramental, cât și o sarcină de împlinit, prin experiența personală. În acest duh, orice tendință de meritocrație și posesivism pastoral nu poate fi decât autodestructiv, deoarece contravine frapant atât întemeierii hristice, cât și cadrului eclezial-haric al preoției.
4. Elemente esențiale ale unei spiritualități pastorale: În repetate rânduri, Dumitru Stăniloae accentuează calitățile duhovnicești pe care trebuie un preot să și le cultive. Unele dintre ele – eroism duhovnicesc, aristocrație duhovnicească, jertfelnicie – sunt mai mult decât simple atribute ale unui portret ideal de preot, ele devin concepte-program, care înglobează la rândul lor o anumită viziune despre menirea spirituală a preotului. De pildă, Stăniloae folosește termenul de „aristocrație duhovnicească” pentru a sensibiliza preoții pentru un alt sistem de referință și anume calitativ: ca purtător al harului sacerdotal, preotul trebuie să tindă nu spre o parvenire materială, ci spre o finețe lăuntrică, capabilă să perceapă adierea Duhului. În mijlocul unei lumi abrutizate sufletește, preotul este chemat să iradieze dorul după înălțimile „aristocrate” ale harului, ale unei vieți inundate de sensuri duhovnicești.
5. Metoda pastorală – metoda Duhului și a culturii: Ceea ce impresionează cel mai mult în articolele cu caracter pastoral-teologic ale Părintelui Stăniloae este concretețea sfaturilor practice formulate de el, multe din ele valabile până în ziua de astăzi, și totodată faptul că această concretețe rămâne mereu ancorată teologic. De pildă, în problema metodei pastorale, Părintele Stăniloae avertizează preoții că „Duhul este… o metodă, un mijloc”: prin urmare, criza pastorației nu este datorată lipsei unei metode exterioare adecvate, ci, de cele mai multe ori, unei ancorări insuficiente în rugăciune a preotului însuși. Acest adevăr trimite la legătura indispensabilă dintre o teologie pastorală veritabilă și spiritualitate. Nu lipsesc însă nici indici practici pentru o metodă pastorală contemporană. Mai presus de toate se află însă apelul la conștiința preoțimii: de pildă, sufletele senzibilizate de drama războiului nu se pot regăsi într-o „atitudine diluat-religioasă a preotului”, ci au nevoie de elementul autentic duhovnicesc. Tot în domeniul unei metode pastorale în acord cu lumea modernă ar trebui încadrat și apelul repetat de nenumărate ori la o sinteză între „cultură și duhovnicie”. Cultura nu este un instrument apologetic, ci un dat eclezial. Ca una care în veacurile precedente a creat cultură, Biserica trebuie să redevină creatoare de cultură, „funcția culturală a preoțimii fiind în mod covârșitor una cu funcția ei spirituală”. Stăniloae este astfel un avocat al asumării „culturii înalte” de către preoți: relația cu intelectualiatea creștină este una din cheile acestei viziuni. Relația teologiei cu filosofia, de pildă, nu poate fi una articulată de pe poziții polemice de autosuficiență și autoreferențialitate. Biserica este chemată să devină activă, adică să iasă din starea de dezinteres față de crizele și îndoielile intelectualului modern.
Analiza atentă a nenumăratelor articole cu orientare pastoral-teologică a Părintelui Stăniloae din perioada 1930-1945 ni-l descoperă pe „Părintele Filocaliei românești”, în mod surprinzător, drept teolog al faptei ecleziale, drept practician vizionar și vizionar realist. Totodată ea oferă în multe privințe o inspirație directă pentru teologia pastorală contemporană.