NR. 2 – 2013

Rezumate Studii Teologice 2013.2

† DANIEL Teologia – știința mântuirii și a vieții veșnice în gândirea Părintelui Stăniloae

Summary: Theology – the science of salvation and eternal life according to Father Stăniloae

Father Stăniloae’s theological work is comprehensive, rich and profound. It evinces the intense dynamics of the syntheses achieved as a result of musing on the major themes of faith and Church life, in dialogue wih contemporary missionary necessities. His works provide a creative neo-patristic synthesis in which faith dogmas, liturgical life and the mystical experience of the Church are intertwined and mutually illumine each other. Despite the diversity of topics it addresses, Father Stăniloae’s theology has a constant trait that allows us to grasp the whole which is contained by every part of his theologizing. This esential trait of his thought lies in the fact that he understands theology as a science of salvation and eternal life. Perceiving theology as a science or rather a ministry of salvation is also the main reason that prompts Fr. Stăniloae to redirect and renew Orthodox academic theology, often influenced by Western scholasticism, and free it from this influence by bringing contemporary theology closer to the theology of the Holy Fathers and focusing on the relationship between dogmatic theology and the liturgical and mystical-ascetical spirituality of the Church.
True theology is constantly reasserted, creative fidelity to the apostolic faith of the Church, awareness of the responsibility for the salvation of the faithful, and active participation in the life and ministry of the Church. Theology, as science of salvation, is achieved in communion of thought and life with the saints of past generations and the faithful of the present, in pursuit of life’s ultimate goal, which is the Kingdom of Heaven: „Theology – Father Stăniloae states – must be like the Church: both apostolic and contemporary with every epoch and prophetically eschatological. It must not diverge from the Church in its development, but rather it must progress alongside the Church, which heads towards the Kingdom of Heaven (…). It may be prophetic in that it explains the Resurrected Christ as an epitome of our future state in the afterlife, but not by promising a future beyond Christ”. Father Stăniloae also shows how Orthodox theology can simultaneously be faithful to the past, relevant for the present and directed toward the future. „Theology – he writes – is faithful to the past, but not confined to the past, it is committed to today’s devout people, but it reaches beyond its current stage. Theology must be anchored in the solid foundations laid by Christ, but at the same time it makes Christ’s boons available to today’s people and prepares them for partaking of these goods fully in the age to come, thus con¬stituting a catalyst for progress at all times”. Theology of salvation is, therefore, the theology whose central and permanent concern is to consolidate the bond between Church and world and the Person, teachings and works of Lord Jesus Christ.
Regarding the way in which Father Stăniloae understands the role of theology as a science of salvation and eternal life in Christ, some major conclusions can be drawn:
1. Theology, which has Trinitarian Christology at its core and as permanent focus – that is, the mystery of Christ eternally united with the Father and the Holy Spirit, and after Incarnation also united eternally with the human nature which Christ took – always maintains its topicality because, as Apostle Paul says in his Epistle to the Hebrews, «Jesus Christ is always the same, yesterday, today and forever» (Hebrews 13, 8). Inasmuch as theology dwells on the communion between the Church and the ever-living Christ it is, therefore, a science of salvation and eternal life, because being saved is to be united with the immortal God, the imparter of eternal life. As Church thinking and experience is centered on the ever-living Christ, the theology of salvation and eternal life avoids slipping short-lived ideology or becoming a mere fad.
2. Theology as exposition of God’s plan to save and deify the world in Christ is in accordance with the Holy Scripture, because the essential contents of Scripture’s words is God the Word. This truth was asserted by the resurrected Saviour Jesus Christ Himself, in giving the Old Testament an essentially Christocentric interpre¬tation, when He explained to His disciples Luke and Cleopas, on their way to Emmaus, the words in the Law, Prophets and Psalms that announced Him: « And beginning with Moses and all the Prophets, he explained to them what was said in all the Scriptures concerning himself » (Luke 24, 27). Thus the many books of the Holy Scripture, written by different authors, at diferent times, in different styles, all share a common content and are related through the Mystery of the Person and salvific work of Christ. This is why the Holy Apostle Paul states that the Old Testament is a «schoolmaster», «guardian» or a «guide» bringing us to Christ (Galatians 3, 24), and that Moses had to suffer for the sake of Christ (cf. Hebrews 11, 25-26), the One who was incarnate on earth as God and Man 1,500 years later. The mystery of Christ’s Incarnation, or His becoming a man, is proclaimed by the Holy Apostles in the New Testament as the «great mystery of Christian godliness» (1 Timothy 3, 16 and Ephesians 3, 5). The Holy Apostles thus urge us to «keep hold of the deep truths of the faith with a clear conscience» (1 Timothy 3, 9).
2. Theology as exposition of the mystery of salvation in Jesus Christ is in accordance with the essence of churchly liturgical, philokalic spirituality, because Christ’s life imparted by the Holy Spirit is the essential contents of the entire liturgical, sacramental and spiritual life of the Church. This is why the Holy Apos¬tles, especially the Holy Apostle Paul, described Christian life as Christ dwelling within people: «Your life is now hidden with Christ in God» (Colossians 3, 3), «I no longer live, but Christ lives in me» (Galatians 2, 20) or «For me, to live is Christ» (Philippians 1, 21). And since Christ dwells within us, through Him we become united with the Holy Trinity: «…for through Him we all have access by one Spirit unto the Father» (Ephesians 2, 18).
3. Theology as science of salvation and eternal life in Christ, as described in the teachings of the Holy Apostles and Holy Fathers, faithfully and creatively presented by Father Stăniloae, is today highly relevant for the dialogue of the Church with natural sciences and for cultivating responsibility for nature. Trinitarian Christology of this theology of salvation is at the same time a cosmic theology, since the entire creation, the whole universe, all visible and invisible creatures were made through Christ: «Through him all things were made; without him nothing was made that has been made» – the Holy Evangelist John says (John 1, 3), and the Holy Apostle Paul adds that the entire created world is sustained by Christ, it is loved by Him and is made for Christ as a gift of the Father to Him, as the place where Christ reveals through incarnation his love for God and the people, so that the people in their turn should love the Father and the Son: « For by him (Christ) were all things created, that are in heaven, and that are in earth, visible and invisible (…). All things were created by Him and for Him» (Colossians 1, 16).
In agreement with the Holy Apostles, the Holy Church Fathers pointed out that the world was created as the context in which the mystery of Christ’s incarnation was to take place, thus revealing the ultimate goal of man and the cosmos: participation in the eternal life and bliss of God. St Maximus the Confessor, so important to Father Stăniloae and so frequently quoted in his theology, says: «the mystery of the Word’s incarnation contains the meaning of all enigmas and symbols in the Scripture, the significance of all visible and invisible things. Whoever knows the mystery of the Cross and tomb of Christ, also knows the significance of all created things. Whoever has learned the deep meaning of the Resurrection, also knows the reason why God created everything that exists». «This union was foreordained at the making of the world: a union of the circumscribed with the uncircumscribed, of the limited with the unlimited, of the finite with the infinite, a union of the Creator with the creature, of stillness with motion. In due time this union was manifest in Christ, bringing about the fulfillment of God’s design». Father Stăniloae, in agreement with the Holy Apostles and the Holy Fathers, states that the entire universe is language given material form and manifold gift with spiritual and sacramental callling as the context for ever-increasing spiritual communion between the uncreated loving Intellect, that is the Holy Tr¬inity, and the created loving intellects: angels and people. Thus Jesus Christ as Father Stăniloae presents Him at the core of the theology of salvation and eternal life, is neither distant, as seen by rationalist scholastic theology, nor diminished as sects perceive Him, but He is the true Christ of Orthodoxy.
5. Theology as exposition of God’s plan to save and deify man in Christ will always be apostolic, that is, always a missionary theology, that enlightens, inspires and sustains the liturgical, pastoral, philocalic and social work carried out by the Church in the world, in the dynamics of its missionary awareness. The theology preached by Father Stăniloae, as theology of salvation, is a great gift which the Church must culti¬vate. His theology must be not simply admired but also assimilated and carried further. The gift offered to us by God through His chosen persons entails fruitful responsibility in order to become full joy of salvation and eternal life.

Gunther WENZ Ewige Gottesgemeinschaft. Evangelische Notizen zu Dumitru Staniloaes individueller Eschatologie in ihrem Verhältnis zur universalen

Rezumat: Comuniune veșnică cu Dumnezeu. Notițe evanghelice cu privire la eshatologia individuală în legătura ei cu cea universală la Păr. Dumitru Stăniloae

Eshatologia este înțeleasă ca învățătură referitoare la „lucrurile din urmă”, iar în acord cu Sirah 7,36, nimeni nu va greși cu ceva dacă în tot ceea ce face se va gândi la sfârșitul său. În altă ordine de idei, acolo unde în textul grecesc al Scripturii apare formula «τὰ ἔσχατα σοῦ», Vulgata traduce prin «novissima tua», ceea ce a și dus la înțelegerea învățăturii cu privire la «De novissimis», ca „eshatologie”. Philipp Heinrich Friedlieb folosește termenul de „eshatologie” pentru lucrarea sa Florilegium theologicum exhibens locorum de morte, resurrectione mortuorum, extremo iudicio, consumatio seculi, inferno seu morte aeterna et denique vita aeterna (1644). Noțiunea de „eshatologie” a ajuns astfel să desemneze ultima parte a Dogmaticii occidentale (De novissimis), dar și să domine întregul conținut al acesteia.
Perspectiva integral-eshatologică în care Karl Barth a înțeles întreaga teologie a dus la o oarecare „inflație” a termenului în discuție, în prima parte a sec. al XX-lea. Prin urmare, eshatologia ajunge să fie nu numai subiect central al teologiei, ci și problemă principală, situație neschimbată la începutul sec. al XXI-lea. În tot cazul, eshatologia creștină este teologie, adică teologie profilată triadologic, și în niciun caz o oarecare știință a viitorului (Futurologie), care se pronunță vag, prognozând cele ce se vor întâmpla la sfârșitul veacurilor. Cei trei termeni grecești (ἔσχατος, ἔσχατον, ἔσχατα) formează o unitate, dar implică și înțelesuri specifice. Astfel, ἔσχατα include atât caracterul eshatologic al existenței și al teologiei (ἔσχατος), dar și ceea ce se va petrece la sfârșitul lumii (ἔσχατον), ceea ce pune față în față eshatologia individuală cu cea universală, care și solicită o urmărire a prezenței lor în ultimul volum al Dogmaticii Păr. Dumitru Stăniloae.
Un prim aspect evidențiat de analiza teologică a Eshatologiei teologului român îl reprezintă fundamentul trinitar și hristologic al acesteia. În tot cazul, descoperirea lui Dumnezei în valența ei dublă, naturală și supranaturală, stă la baza cunoașterii lui Dumnezeu și a planului Acestuia de mântuire a lumii. Între Creator și creație există o strânsă relație care explică pe de o parte, plecând de la Dumnezeu spre lume constituția și finalitatea acesteia, pe de altă parte, schimbând sau, mai bine zis, inversând perspectiva, caracterul tainic al zidirii trimite nu numai la adevărul nepătruns al enipostazierii celor două naturi, omenească și dumnezeiască, în Hristos, ci și la relația interpersonală și intrapersonală din sânul Treimii. Totodată, starea eshatologică sau finală nu pune în relație doar planul iconomic al lui Dumnezeu cu lumea sau pur și simplu legătura lui Dumnezeu cu creația Sa, în speță cu omul, ci și starea acestuia de păcătoșenie sau curăție. În acest punct, Părintele Stăniloae se întoarce la căderea protopărinților Adam și Eva, inspirată de lucrarea creaturii netrupești, ceea ce așează acest eveniment fundamental pentru om, într-un plan al alegerii libere însă indirecte, nu impuse însă influențată din afară, de cel rău. Ceea ce și duce discuția la o ambivalență (peccatum originale vs. peccata actualia) a acestui fapt, susținută de înstrăinarea care a urmat pentru om.
De aici importanța hotărâtoare a Întrupării Fiului lui Dumnezeu pentru restaurarea firii umane, dar și modul tainic al unirii personale (unio personalis) a celor două naturi, dumnezeiască și omenească, în Hristos. Prezentarea aestora aparține celor mai importante și mai fascinante pagini ale Dogmaticii și ale gândirii și teologiei Păr. Dumitru Stăniloae. Astfel, comunicarea însușirilor personale în Dumnezeu, actul de golire de Sine a Fiului lui Dumnezeu și de înălțare a Fiului Omului, nașterea fără de păcat și feciorească devin astfel repere fundamentale pentru om și pentru restaurarea sa, continuată după Înălțarea Mântuitorului la cer de lucrarea Sfântului Duh, înțeleasă și ca trup mistico-sacramental al lui Iisus Hristos. Ceea ce aduce însă omorârea morții este dat de desăvârșita sau jertfelnica (opferwillige Hingabe) ascultare și slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor și asumarea de Creator a morții sau a firii muritoare pe care o învinge prin Cruce, Înviere și Înălțare.
Așa cum în Hristos lucrarea de mântuire a lumii este diferită de Persoana Sa însă nu despărțită de ea, la fel în învățătura Părintelui Stăniloae cu privire la cele de la sfârșitul lumii, eshatologia personală și universală formează o unitate nedespărțită. O unitate sau mai bine-zis o corespondență asemănătoare exista între „cele de aici” și „cele viitoare”. Mai exact: mântuirea și viața veșnică încep înainte de eshaton. Moartea reprezintă însă pentru Păr. Dumitru Stăniloae trecerea la realitățile eshatologice. În acest punct, două direcții de gândire apar ca fundamentale: pe de o parte despărțirea sufletului de trup, pe de alta inplicațiile căderii în păcat (a protopărinților).
Întreaga creație a fost zidită de Dumnezeu pentru a trăi și a se regăsi pe sine în comuniune cu Dumnezeu (protologisch zu Gottesgemeinschaft bestimmt). Căderea în păcat a adus însă despărțirea sau îndepărtarea de Dumnezeu și, prin urmare, moartea, care nu este însă un dat al naturii create, care rămâne rea și dureroasă, însă care poate fi depășită în Hristos, prin credința în El și încredințarea Lui totală. Moartea este împotriva naturii și realizată, ca urmare a căderii în păcat prin neascultare, prin despărțirea sufletului de trup și, astfel, prin dizolvarea unei unități, realizate de Creator ca de-sine-stăpânitoare sau liberă, și a armoniei care o definește după natură.
Perspectiva eshatologică și, prin urmare, soteriologică a Păr. Dumitru Stăniloae se întâlnește foarte bine cu cea reformată în punctul în care se afirmă că după cădere puterea de ridicare a omului și actul propriu-zis de restaurare a acestuia sunt date doar de Dumnezeu, în Hristos. Puncte comune există și cu privire la starea omului între judecata particulară și cea generală, însă, uneori, paradoxul ortodox ajunge să fie aporie protestantă. Extrem de interesant este însă că omul, aflat între valoarea particulară și cea universală a „lucrurilor de la sfârșit”, se află de fapt între Cer și iad, definitiv și „temporar”, bine și rău, între „faptul de a fi judecat” (= osândit) și „faptul de a fi mântuit”. Dualitatea și ambivalența se păstrează astfel: Dumnezeu și om, Creator și creație. În tot cazul, unitatea este recâștigată doar în Hristos, ca Dumnezeu și om, totodată Judecător și Mântuitor.
Teologul român insistă pe faptul că tradiția scripturistică și patristică a Bisericii vorbește în mod clar despre o stare de fericire respectiv una de osândire care urmează în tot cazul atât după judecata particulară, cât și după cea universală, însă cu precizarea că starea sufletului după judecata particulară nu este definitivă. De o condiție încă neîmplinită se bucură „cei fericiți” care, după judecata particulară nu își trăiesc condiția lor, trăirea fericirii și cu trupul, după judecata finală, reprezentând un grad mai înalt de experimentare a desăvârșirii. Mai mult, împărtășirea stării de bine ca răsplată finală a lui Dumnezeu și cu celelalte persoane înviate și mântuite susține și ea această intensificare a vieții paradisiace. Aceleași lucruri, însă la un pol opus, au loc și cu cei osândiți pentru totdeauna, care vor adânci la nesfârșit starea de rău și de chin. Așadar, după judecata finală nu mai există cale de întoarcere, posibilă însă, în anumite condiții, după judecata particulară. Acest lucru evidențiază existența unei așa-numite stări intermediare (Interimslage) între judecata particulară și cea universală.
Această stare intermediară a sufletelor se datorează, potrivit gândirii Păr. D. Stăniloae, tocmai condiției divizate, pe de o parte, a ființei umane (suflet și trup), pe de altă parte a firii umane (socială și nu individuală). Orientarea socială sau comunitară este văzută de teologul român ca opusă solipsismului, individualismului, abstracționismului și raționalismului occidental. Mai înainte de judecata universală, granița dintre Cer și Iad nu este încă finală, fiind presupusă o trecere a unor răi la cei buni sau o încadrare a unora buni la cei răi. Privit ortodox însă, cel mai bine se poate vorbi în acest caz de o trecere de la o stare mai puțin perfectă la una mai perfectă. O înaintare așadar spre mai multă desăvârșire. Este vorba totodată de diverse grade de fericire sau de viață condamnată. În acest context, învățătura ortodoxă, exprimată de Păr. D. Stăniloae, respinge atât orice idee de Purgatoriu, cât și o restaurare a tuturor (apocatastază). Starea de fericire respectiv cea de condamnare vor fi trăite după judecata finală la infinit, însă fără să fie vorba de existența vreunei comparații între ele. Firea creată năzuiește de la începutul existenței ei spre o stare nelimitată de fericire și împlinire.

Pr. Ioan C. TEȘU Teologia ca exercițiu ascetic și experiență mistică. Aprofundări ale Părintelui Dumitru Stăniloae

Summary: Theology as ascetic exercise and mystical experience. Dwelling on the writings of Father Dumitru Stăniloae

The present paper presents the teachings of the most prominent Romanian Orthodox theologian – deemed to be the „patriarch of Romanian academic theology”, the „theologian of love” and the „saint of the Philokalia” – on the mystery of Theology. According to Fr. Stăniloae, knowledge of God, integral to theology, is ontologically bound to human soul, which carries deep within the „nostalgia for original Paradise” now lost, striving to regain it throughout one’s entire lifetime. Knowledge of God is an essential calling of the soul, which becoming aware of its relation and familiarity with God whose image it bears, like a divine imprint, endeavours to achieve likeness to Him. Thirst for God and for advancement towards Him is ingrained and rooted in man’s soul.
The Romanian theologian saw theology not as a purely discoursive discipline or mere discussions about God, however lofty and inspirational these might be, but rather as a spiritual endeavour towards purification from passions and sins, in order to apprehend God, receive Him and collaborate with the One wondrously dwelling in the depths of human life and soul. Greatly influenced by the spiritualized life and thought of the Philokalic authors, Fr. Dumitru Stăniloae adopted Holy Fathers’ theologizing method peculiar to the Orthodox East – exploring the infinite divine mystery, not by rational means and purely human ways, but by ascetical means, by humble invoking God’s assistance, to gain such awareness that brings about not necessarily better knowledge but rather transforms one’s thought and life, and save one’s soul.
As Father Stăniloae views positive, or rational, knowledge of God as an absolutely fundamental and necessary step in the advancement of human mind towards the genuine spiritual knowledge, he emphasizes its great ascetical, purifying quality and points out that inasmuch as a Christian overcomes sins and passions, which are forms of the moral wretchedness, he gains insight into the infinite divine universe of mystery. The contemplative soul thus experiences two great paradoxes of spiritual life: God lovingly lowers Himself towards man, and reveals Himself not only to the human mind, but to the entire human existence so that man may be saved; whereas man is elevated, through conscience, towards the spiritual realm. On the one hand, the Christian soul feels the boundless love of a God who reveals Himself out of His infinite love for the welfare of His creatures; on the other hand, man gains access to these mysteries and his capacity for understanding is extended. God increasingly reveals ever more and deeper mysteries, while man’s purified, enlightened mind becomes increasingly able to understand God’s loving „lowering”. The greatest degree of revelation from the part of God and the greatest degree of comprehension and insight from the part of man result in the union of the two realities, without any confusion or alteration.
According to Fr. Stăniloae, knowledge of God achieved in order to become united with Him, with all the human effort is presupposes, is ultimately a gift of God, a charisma of the Holy Spirit, granted to man as a reward for his purifying struggle to free himself from sins and passions and to achieve and perfect Christian virtues by which man gains the likeness to the Heavenly Father. One particularity of the Romanian theologian’s thought is his reprise of Maximus the Confessor’s teachings on the knowledge of God through the logoi of creation and especially through the concrete events of life, which entail such knowledge that, painful though it may be, awakens responsibility and prompts man to pray, bringing him closer to his Heavenly Father.
Another peculiar trait of Fr. Stănilaoe’s theology is his dwelling on the degrees or stages of apophatism, or apophatic knowledge, by usig the terms „sight”, „union”, „theosis”, to designate the contemplation of the uncreated divine light that leads to full union with God in love, to theosis. This is true theology that leads to seeing and contemplating God’s works in the world and within the human soul, and to union with Him in love and perfection. This living, experiential theology, felt and lived, uniting man with God and perfecting him, becomes theophilia and anthropophilia, love for God and love for one’s neighbour. The way or means by which man’s soul ascends step by step, progresses from epektasis to epektasis, is not a rational one, but a mystical one par excellence, it is the path or the art of prayer.
True theology, as we learn from the „saint of writings”, cannot be developed by sitting at the desk but in a prayerful state, it lies not in theoretical research but in man’s state of openness and conversation with God, in pure prayer. Therefore to Fr. Stăniloae genuine theology, through the experience of pure prayer, is tantamount to achieving Christian sainthood and so the ideal theologian is the saint, who knows God by spiritual intuition and divine revelation.

Lucian TURCESCU Părintele Dumitru Stăniloae despre lege, politică și natura umană

Summary: Dumitru Stăniloae on Law, Politics, and Human Nature

As other commentators on Orthodox theology have noted, Orthodox theologians tend to talk a lot about human nature, but much less about law, politics, and society. Stăniloae was no exception. Compared to Lossky, Berdyaev, and Soloviev, he said even less explicitly and directly about law. Nevertheless, several important points about law, politics, and human nature are reflected in his works. He saw law as a necessary result of the Fall into sin of the first humans, Adam and Eve. For him, the law given to Moses on Mount Sinai expresses the concentrated form of the will of God. It is God’s supernatural revelation, but it is meant only as a transitory step toward something higher that comes through Christ. In line with Apostle Paul and the book of Revelation, Stăniloae opposed the “newness of the spirit” to the “oldness of the law” and contended instead that as long as there is law there is sin and that the law was given to remove humanity’s sinful state. But eventually love has to take the place of the law. Sinfulness is connected with freedom. Misused freedom is the cause of the fall from grace of Adam and Eve, according to Stăniloae. In believing that they exercised their freedom, the first humans fell into slavery to sin. This is how the patristic tradition tended to view the Fall. Shortly after that, God expelled Adam and Eve from paradise in order to prevent them from having access to the tree of life, and to live eternally in this fallen condition. Stăniloae understood freedom as that by which a willing subject always chooses the good. Adam and Eve were created free in the sense of being expected always to choose the good, to choose to obey God, the supreme good. Instead, they opted out of their relationship with God. According to Stăniloae, the church’s role in postcommunist societies is to preach Christ, not to assign guilt, especially in the public sphere. The church cannot publicly condemn anybody, because the church uses other methods to deal with malefactors. The most important such method is the sacrament of confession. This traditional role of the church, however, poses some problems in postcommunist times, as it assumes that most members of society are (Orthodox) Christian and that they will come forward to confess their sins and receive forgiveness. In short, it assumes some sort of a Christian state. But this is hardly the case, and the issue of civic justice and reconciliation in Romania remains unsolved. In this regard, it would have been helpful for Stăniloae to reflect more fully than he did on the relationship between church law and secular law. In Romania, Stăniloae’s work has been very influential, although he himself recognizes that there are yet to appear local theologians able to emulate him. Older Orthodox theology professors, such as Ion Bria, Dumitru Popescu, and Dumitru Radu, did their doctoral studies with Stăniloae, and their own ecclesiologies were influenced by his ecclesiology. Younger theologians, including Evangelical Protestants connected with the Emmanuel Bible Institute in Oradea, have written doctoral dissertations on various aspects of Stăniloae’s theology under the guidance of both Orthodox and non-Orthodox professors in the United Kingdom. They seem to have taken a particular interest in Stăniloae’s theology, and their writings meet Western standards of scholarship. Outside of Romania, Stăniloae’s theology has attracted attention in all the main branches of Christianity. Some Roman Catholics (such Ronald Roberson and Maciej Bielawski) have written doctoral dissertations on his theology, while others (such as Robert Barringer) studied with him and learned Romanian in order to translate some of his works into English. Various Anglican theologians have written books (Charles Miller) or articles (A.M. Allchin) on Stăniloae, while the Lutheran Romanian theologian Hermann Pitters translated his Dogmatics into German. In the French speaking world, Stăniloae has exerted considerable influence on Orthodox theologians such as Olivier Clement and Marc-Antoine Costa de Beauregard, while attracting the admiration of Russian and Greek Orthodox. The potential for Stăniloae’s further influence continues to grow given that his works are increasingly available to Western readerships and that Romanians are currently taking a keen interest in his thought. In Romania, no one was allowed to engage in any type of political activity other than in support of the Communist Party between 1947 and 1989. That period covered almost half of Stăniloae’s life. He refused to engage in Communist politics, and indeed he had to suffer five years of political imprisonment for his political convictions that bordered in some cases on the extreme right. Stăniloae published his views on Romanian nationalism in both pre-World War II and postcommunist writings. But he did not develop much original political thought, and he appeared incapable of dealing with some of the hard political issues facing postcommunist Romania. These included issues of how Orthodox clergy and laity were to deal with prior collaborators with the Communist secret police, the Securitate, and how to heal Romanian society following the collapse of Communism in Eastern Europe and the Soviet Union.

Doru COSTACHE At the Crossroads of Contemporary Cosmology and the Patristic Worldview: Movement, Rationality and Purpose in Father Dumitru Stăniloae

Rezumat: Cosmologia contemporană și viziunea patristică despre lume: mișcare, raționalitate și sens la Părintele Dumitru Stăniloae

Articolul începe prin a discuta dificultățile întâmpinate de tradiționaliști, în condițiile instalării unei noi paradigme cosmologice la începuturile secolului trecut. Într-adevăr, noua viziune științifică despre universul în expansiune și diversele interpretări ale fizicii cuantice, ideea chiar a întregii realități în mișcare, devenire și schimbare, au ridicat probleme serioase pentru anumite medii din cadrul Bisericii. Reacțiile acestora, de la opoziția totală față de noua paradigmă la întoarcerea idolatră către științele antichității târzii, au pus în evidență – deopotrivă cu inabilitatea acestor medii de a angaja noul context – dificultăți de natură internă, mai precis lipsa lor de adecvare cu spiritul tradiției patristice. În viziunea autorului, aceste dificultăți au provenit din incapacitatea mediilor respective de a discerne – în contextul tradiției eclesiale – miezul mesajului patristic dincolo de diversele forme culturale în care acest mesaj a fost comunicat în primele secole creștine.
În contrast, prin intermediul vastei sale opera, Păr. Dumitru Stăniloae a demonstrat aptitudinea de a a discerne cele două aspecte și astfel, perfect întemeiat în tradiția Sfinților Părinți, a procedat la translarea mesajului eclesial din cadrele culturale ale antichității târzii și ale evului mediu bizantin în cele ale culturii științifice contemporane. Prin această reușită, părintele s-a afirmat încă o dată ca un strălucit exponent al mișcării neopatristice. Articolul analizează trei exemple relevante din gândirea cosmologică a Părintelui Stăniloae, mai precis tema dinamismului creației, a raționalității cosmosului și a principiului antropic, în propunerea cărora marele teolog a prezentat mesajul tradiției patristice cu mijloacele paradigmei științifice curente.
Prima secțiune a studiului, „Natură și mișcare”, explorează dinamismul creației în concepția Părintelui Stăniloae. Marele teolog a contemplat universul atât în imensitatea acestuia cât și în impresionanta sa desfășurare de forțe, potrivit descrierii științifice a zilei. Interesant, departe de a se teme de consecințele acestei viziuni, Părintele Stăniloae a asumat tema universului în mișcare și transformare, căutând în tradiția Părinților repere care să-i permită o reflecție teologică de profunzime. Printre sursele sale favorite, în această privință, se numără scrieri ale Sf. Atanasie cel Mare și Sf. Maxim Mărturisitorul, pe care părintele le-a tradus și adnotat pentru cititorul român. Din aceste scrieri, teologul nostru a împrumutat perspectiva patristică a creației angajată într-un dinamism determinat în același timp de factori divini și naturali. Mai precis, el a repus în circuitul teologic tema patristică a creației străbătută și susținută permanent de energiile divine, care l-a condus la conceperea realității create în termeni de interacțiune și sinergie. Într-adevăr, părintele a reprezentat universul și viața pe pământ ca urmând un traseu ce duce spre desăvârșirea eshatologică, traseu în care întreaga mișcare naturală a creației apare că potențată și îndrumată de prezența energetică sau activă a Logosului divin. Tocmai această neîncetată îndrumare divină a dinamicii universale i-a permis Părintelui Stăniloae să accepte, până la un punct, posibilitatea evoluției și a transformării atât la nivel cosmic cât și biologic. Ceea ce contează este faptul că, pe urmele celor doi Părinți menționați mai sus, marele teolog a propus premisele unui viguros dialog între teologi și oamenii de știință, un dialog care pentru ambele grupuri poate porni din același punct, al universului în mișcare.
Secțiunea intitulată „Raționalitatea cosmică” discută un alt aspect legat de viziunea cosmologică a marelui teolog, aspect care nu poate fi separat de marea temă a mișcării sau evoluției universale. Părintele a scos în evidență faptul că prezența divină susținătoare a întregii creații reprezintă numai o latură a raporturilor dintre Dumnezeu și cosmos. Astfel, ceea ce permite operarea continuă a Logosului divin în univers este faptul că lumea este produsul gândirii Logosului însuși, fapt pentru care universul poartă amprenta Creatorului său. Părintele a prezentat această amprentă în sensul configurării raționale a creației, o configurare care pe de o parte menține cosmosul deschis către Dumnezeu iar pe de altă parte permite universului să se dezvolte în direcția complexității și a superorganizării. Săgeata acestui proces de dezvoltare indică spre ființa umană, prin a cărei conștiință primește glas raționalitatea universului. Așadar, desfășurându-se în parametrii infrastructurii sale raționale, mișcarea întregului cosmos sau evoluția lumii rămâne departe de a reprezenta un proces dominat de factori aleatorii. Pentru a media acest mesaj într-un limbaj accesibil omului contemporan, Părintele Stăniloae a inserat discret în discursul său cosmologic elemente care evocă noua fizică, cuantică. Printre aceste elemente se numără conceptul virtualităților cuantice prezente în structura internă a materiei, potențe care fac posibilă determinarea antropică a realității.
Logic, tema celei de a treia secțiuni este tocmai „Principiul antropic și finalitatea universului”. Potrivit marelui teolog, există o interdependență între structura cosmosului și natura ființei umane. Această complexă relație ontologică – dată în raționalitatea creației și în virtualitățile cuantice, toate fiind condiționate spre a pregăti calea omului – se manifestă la un anumit nivel ca reciprocitate funcțională. Mai precis, cosmosul oferă umanității condițiile necesare vieții naturale și sporirii spirituale, mai întâi prin raționalitatea sa flexibilă și apoi prin informația despre Dumnezeu pe care o conține și pe care omul accesând-o își împlinește propria rațiune de a fi. La rândul său, omenirea, în măsura în care se aliniază voinței dumnezeiești, contribuie decisiv la actualizarea potențelor universului în sensul aducerii acestuia la starea desăvârșită pentru care a și fost creat. Pentru clarificarea acestor idei, părintele a utilizat, pe lângă înțelepciunea tradițională a Sfântului Maxim, idei formulate de cosmologii contemporani în jurul principiului antropic.
Articolul se încheie cu un sumar al descoperirilor rezultate în urma cercetării operei marelui teolog, descoperiri care pe de o parte confirmă apartenența Părintelui Stăniloae la tradiția neopatristică iar pe de alta invită aprofundarea și generalizarea acestui tip al discursului teologic la nivelul conștiinței eclesiale.

Pr. Radu BORDEIANU The Biblical Nature of the Church and the Ecclesial Nature of the Bible: An Analysis of Fr. Dumitru Stăniloae’s Ecclesiology

Rezumat: Natura scripturistică a Bisericii și natura bisericească a Scripturii. O analiză a eclesiologiei Păr. Dumitru Stăniloae

Eclesiologia Păr. Dumitru Stăniloae este ancorată în Sfânta Scriptură. S-a scris mult despre teologia sa neo-patristică și despre operele sale care privesc Sfinții Părinți ai Bisericii. Dar caracterul biblic al teologiei Pr. Stăniloae nu este tot timpul evident. Așa cum rezultă și studiul de față, Părintele Stăniloae a promovat o eclesiologie bazată pe Scripturi, așa cum a procedat atunci când a descris Biserica prin prisma realizării înfierii noastre de către Tatăl, în Hristos, prin Duhul Sfânt, sau când a subliniat că Biserica este un rug aprins, unitară și diversă în același timp. Astfel, el a prezentat un model de teologie biblică Ortodoxă, distinctă – dar nu separată – de studiile biblice catolice, protestante, sau istorico-critice. Teologia biblică ortodoxă înțelege Scriptura prin prisma felului în care Sfinții Părinți au receptat textul biblic și prin tradiția liturgică și duhovnicească a Bisericii. Unitatea și diversitatea Bisericii este dată de Sfintele Scripturi, care sunt unitare și diverse, arătând diferite (sau chiar contradictorii) feluri în care Dumnezeu a lucrat pentru mântuirea oamenilor din diferite timpuri și diferite locuri. Păr. Stăniloae i-a îndemnat pe teologii Ortodocși la sobornicitate deschisă, adică la însușirea felurilor în care Dumnezeu S-a manifestat în afara Ortodoxiei, pentru a avea o viziune cât mai completă asupra revelației dumnezeiești.
Revelația – și mai ales Scriptura – sunt încredințate Bisericii dar, în același timp, Biserica are datoria să rămână în adevărul Scripturii. Ca Trup al lui Hristos aflat sub inspirația Duhului Sfânt, Biserica rămâne infailibilă chiar dacă unii membri rătăcesc de la calea adevărului. Și totuși lucrarea lui Dumnezeu în Biserică nu anulează importanța răspunsului Bisericii la revelație, fapt pentru care Părintele Stăniloae a definit Biserica dialogic. Atunci când apar neînțelegeri în Biserică (cum a fost în cazul ereziilor primelor secole creștine), se întețește tensiunea dintre autoritatea Scripturii asupra Bisericii și autoritatea interpretativă a Bisericii asupra Scripturii. Atunci Biserica Ortodoxă trebuie să mărturisească adevărul credinței pe care a păstrat-o neîntrerupt și să răspundă felului greșit în care diferite comunități bisericești interpretează Scripturile. Atât ortodocșii cât și heterodocșii primelor veacuri susțineau că interpretează Scriptura sub inspirația Duhului Sfânt, în unanimitatea propriilor comunități. Se pune astfel întrebarea: Cum se deosebește adevărul Ortodoxiei de afirmațiile celorlalte comunități? Părintele Stăniloae răspunde în felul următor: Biserica nu trebuie să caute un criteriu exterior pentru mărturisirea adevărului, precum autoritatea papală sau sensul predominant literal în care unele biserici protestante citesc Biblia. În Ortodoxie, după lungi perioade de timp, Biserica întreagă (cler și popor) ascultă glasul conștiințe comune, primește inspirația Duhului Sfânt și discerne asupra persistenței în adevărul Scripturii și al Tradiției, în continuitate cu generațiile precedente care au trăit revelația dumnezeiască.
Acest proces de mărturisire a adevăratei interpretări a Scripturilor este de fapt rezultat al unei reflecții a conștiinței interioare a Bisericii, care uneori ia o formă tacită iar alteori se manifestă în sinoade ecumenice receptate ulterior de către Biserică. Păr. Stăniloae accentuează astfel aspectul interior al autorității Bisericii ca „gând al lui Hristos” pe care Sf. Ap. Pavel spune că îl are Biserica (1 Cor 2, 16), sau regula fidei – „canonul adevărului” la care se referea Sfântul Irineu, sau ceea ce Florovsky a numit „gândul Părinților”, „gândul Bisericii”, ori „gândul catolic”. Această autoritate interioară nu răspunde nevoii de siguranță epistemologică imediată, fără posibilitatea de contestare. Părintele Stăniloae îndeamnă Biserica la răbdare în discernerea adevărului și ascultarea Duhului Adevărului, care necesită mult timp. În cele din urmă însă, prin sinoadele ecumenice care sunt apoi receptate de toți credincioșii, Biserica ajunge la siguranța epistemologică ce i-a inspirat pe martiri de-a lungul secolelor. Autoritatea interioară a Bisericii și autoritatea explicită a sinoadelor ecumenice se condiționează reciproc. Astfel, Ortodoxia trebuie să respingă atât o abordare exclusiv juridică, exterioară a autorității Bisericii, cât și tendința unor teologi contemporani, precum Afanassieff, de a caracteriza sinoadele ca o manifestare a eclesiologiei universaliste. Este interesant de menționat în acest sens că, deși nu a fost tot timpul consistent în această privință, Părintele Stăniloae a preferat să considere că Ortodoxia singură nu poate convoca și întruni un sinod deplin ecumenic, fără participarea și receptarea celorlalte Biserici. Deși Ortodoxia a păstrat adevărul revelat de-a lungul veacurilor, există adevăr și în afara granițelor ei canonice, fapt pentru care teologii Ortodocși au datoria să intre în dialog cu alți creștini, într-o sobornicitate deschisă.
Aceste principii eclesiologice trebuiesc aplicate în viața concretă a Bisericii. De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă a avut nevoie de timp pentru a mărturisi adevărul, ca atunci când s-a luptat cu Arianismul sau când „s-a desprins” de Bisericile Vechi Orientale. În primul caz, majoritatea Răsăritenilor au îmbrățișat arianismul sau semi-arianismul. În cel de-al doilea caz, o neînțelegere terminologică și alți factori umani au stat la baza schismei. Și totuși, prin prisma teologiei Părintelui Stăniloae, se poate afirma că Ortodoxia și-a păstrat infailibilitatea. Mai mult decât atât, Bisericile Ortodoxe de astăzi caută să repare schismele veacului cinci. Păr. Dumitru Stăniloae a îndemnat la unitate creștină în cadrul mișcării ecumenice și este greu de înțeles de ce uneori el însuși este prezentat ca anti-ecumenic. Teologia Ortodoxă contemporană are datoria de a respecta opera Părintelui Stăniloae și de a continua în spiritul biblic, patristic, liturgic, pe care l-a moștenit de la acest mare teolog. Unul din modurile în care teologia sa poate fi îmbogățită este de a identifica principiile ei ecumenice și de a le aplica dialogurilor actuale. Acolo unde diversitatea nu amenință unitatea, teologia Părintelui Stăniloae trebuie să ne inspire în recunoașterea bogăției felurilor în care Duhul Adevărului S-a făcut cunoscut în felurite locuri și perioade ale istoriei. S-ar putea îmbogăți Ortodoxia cu alte tradiții creștine? Părintele ar răspunde pozitiv. În același timp, însă, atunci când se întâlnește cu alte tradiții, Ortodoxia are și datoria de a mărturisi adevărul pe care alții l-au pierdut pentru că au încetat să interpreteze Scriptura în continuitate cu felul în care Biserica tuturor veacurilor a păstrat adevărul în conștiința ei interioară.
Prin felul în care a descris autoritatea Bisericii, prin felul în care și-a elaborat întreaga eclesiologie și prin felul în care a interpretat Scriptura în spiritul Sfinților Părinți, a vieții liturgice Ortodoxe și în dialog cu contemporaneitatea, Părintele Stăniloae a arătat că Biserica are un caracter biblic iar Biblia are un caracter eclesial.

Marian VASILE Regăsirea personală a tradiției și revelației în creația artistică oglindită în scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae

Summary: The personal encounter with tradition and revelation in art creation, according to Fr. Dumitru Stăniloae

One of the many aspects addressed by Fr. Dumitru Stăniloae in his writings is the relationship between the personal freedom of the art creator and the conformity or obedience presupposed by Christian spirituality. The personality of a creator artist and his attitude towards tradition and revelation have been discussed, irrespective whether the the creative act pertains to the realm of the sacred or that of the profane. The act of creation is sared due to the fact that God Himself is the supreme Artist. Like the Holy Fathers, the earliest apologists stressed the aesthetic character of world’s creation. God is a great artist, making the world as a magnificent work of art, according to a preestablished plan, down to the most minute details. The very process of creation is a work of art. In his turn, man is a creator constantly seeking new ideas, creativity being a manifestation of creative freedom. Throughout the history of mankind, artists have attempted to achieve immortality through fame, by signing their works. Most of them never grasped the fact that each person is the creator of its own existence, participating in the others’ existence and at the same time deeply involved in the existence of the entire world, thus leaving their imprint on the memory of mankind. With this struggle for achieving „godliness” in its human version, Western artists sought emancipation from tradition while Western religious art saw a succession of styles. Western Christian art borrowed from all the styles of each period of time, accepting all of them with hardly any discernment. It thus lost its own identity, and this phenomenon has been perpetuated to the present day, when sacred art is expected to employ all artistic means available.
The desire to find new things to differentiate an artist from his predecessors in not to be blamed in itself, but often we forget that the universe does not begin with man or from man. Man has lost his capacity as a master of the world, because he thought that the world has no mystery left, but actually has exhausted it. From his dignity as a master of the world, man has lowered himself to the level of merely material perception of the world. Despite all the changes entailed by his fall, the creative man still sought to elevate himself above the world, and his fellow people too. He was driven by his thirst for fame, often equated with immortality. For fear of being disregarded, certain such people declared they preferred to be criticized and disliked, rather than ignored. As for originality, it seemed easier to deny the achievements of the previous style than to adopt and renew some of its principles. Thus in the history of Western art, every newly emerged style attempted to deny the preceding one, and overthrow the previous rules. Paradoxically, in the 20th century when art gained the prestige it had always sought, the death of art also occurred. Instead of looking within themselves for an inexhaustible source of artistic expression, the contemporary artist prefers to strain the means of expression.
Fr. Dumitru Stăniloae points out that in contrast to the Western stance, Orthodoxy deems every person to be unique and unrepeatable; the originality of every artist is grounded in this fact and not in a brutal denial of principles. Especially in the case of sacred art, the calling of an icon painter imparts a quasi-sacramental role, as Christian life cannot be separated from art life. Genuine originality, so important to art, does not necessarily entail rebellion against the past in order to overthrow it, but rather persoal development within Tradition.
We should bear in mind that the art of icon is a living one, always renewing the forms of expressing tradition, like a spring that never dries up, and that observing the canon actually means finding the Truth, the life-giving source. Observance is not lack of personality; such view would be a return to monothelitism, as if Christ were deprived of a will of His own, while on the contrary it is precisely observance that lends personality. The controversies over the relationship between artist’s freedom and tradition stemmed from the Roman-Catholic tenet of the relationship between human freedom and divine grace, which can be hardly reconciled with exclusively rational arguments. According to Orthodox spirituality, however, the Mystery of the Holy Eucharist can reconcile two seemingly opposite situations: freedom and obedience. There is no opposition between grace and freedom, since the Holy Eucharist elevates man to the ultimate dignity of the person, that of self-giving to the Father for the sake of the fellow-people, together with Christ, as Fr. Dumitru Stăniloae pointed out. To those unfamiliar with the Byzantine artistic and religious life, the icon painter as described by most writings is a rigid individual bound by age-old canons. Unfortunately the proponents of this view, genuinely scanalized by the „lack of liberty” of Byzantine artists, failed to understand (and could not understand) that man can collaborate freely with divine grace. An icon painter is not a tool unconsciously replicating tradition. Like priests, he administers the mystery of the icon. Thus a necessary premise for a genuinely artistic act is the comprehension that every man has his own path to follow, but this path is in, with and towards Christ, not in a pseudo-liberty bringing about anarchy. As far as revelation is concerned, it lies not so much in an amount of theoretical knowledge, but in a personal relationship, that is, a living one, a constant personal advancement towards the truth that is fully reached in the relationship between man and both God and his fellow people.
According to Fr. Dumitru Stăniloae, man is never at a rest in his relationship with God and his neighbours. The Holy Mysteries enable man to transcend not the created order, from one level to another, but to transcend the created order and reach the uncreated Absolute. We can be fulfilled as persons only in communion with a superior personal being, which can reveal its fullness and grant us fulfillment only by maintaining a continuously renewed relationship, and not by reducing man to a passive object. The human person remains free in its relationship with this superior Person, a relationship analogous to that between a human person and another human person, while both retain their freedom. Closeness to God achieved through the Holy Mysteries stresses man’s quality as a unique person, never losing its worth, released from the passions that depersonalize human nature. If the mystery of the person were understood, the fact that the person is the greatest mystery of existence, then the mystery of the relationship between creativity-tradition would no longer hinder the comprehension of the mystery of creation. We conclude that the truly artistic creation cannot be achieved by rebellion against nature, or in complete isolation either.

Roland CLARK Nationalist and Trinitarian Visions of the Church in the Theology of Dumitru Stăniloae

Rezumat: Perspective naționaliste și trinitare asupra Bisericii în teologia Pr. Dumitru Stăniloae

Într-o perioadă dificilă, sub guvernare comunistă, Păr. Dumitru Stăniloae a reprezentat Ortodoxia românească, participând la o seamă de întruniri teologice și ecumenice în străinătate. În tot cazul, teologul român se bucură de mare autoritate în spațiul românesc, cu toate că opera sa nu a fost complet analizată și valorificată. Totodată este de notat faptul că el a scris teologie în două perioade diferite, înainte și după instalarea la putere a comuniștilor. Cea dintâi perioadă a activității sale este astfel mai pregnant marcată de naționalism, un curent care după 1877 a luat o dezvoltare specială la nivelul spațiului românesc, susținută de ideea de unitate națională. Și în această direcție Biserica a jucat unul dintre rolurile cele mai importante. Părintele Stăniloae s-a bucurat de studii solide de teologie pe fundalul unor evoluții politice, economice și religioase. A urmat Facultatea de Teologie la Cernăuți, după care a făcut studii de specializare la Athena, München, Berlin și Paris. Acest parcurs i-a asigurat angrenarea în cele mai importante orientări teologice ale vremii și cunoașterea unui spectru larg de teologi și de gândire de profil. În mod clar a aderat la un curent mai larg de promovare a laturii mistice a teologiei și a contribuției fundamentale a Părinților Bisericii.
O etapă specială în activitatea sa o reprezintă, după întoarcerea din străinătate și stabilirea la Sibiu, perioada în care a condus periodicul Telegrafului Român, când a și publicat o serie întreagă de materiale, cu un profil extrem de vast, punând în discuție diversele aspecte ale vieții teologice, inclusiv prin raportare la teologia de profil vestică. Aici a luat atitudine și față de evoluțiile politice ale vremii. Colaborează în același timp și publică texte și în alte reviste ale vremii, între ele Gândirea, cu o nuanță accentuată naționalistă. Spre anii în care avea să izbucnească cel de-al doilea război mondial, teologul român se pronunță adeseori asupra relațiilor Biserică-stat, promovând, în stil răsăritean, armonia dintre ele dar și obligația statului de a proteja, prin ordine, societatea și Biserica de rău. Bineînțeles, Biserica este superioară statului, prin valorile morale pe care le promovează și prin puterea lui Dumnezeu care o locuiește.
Definitorie pentru activitatea Părintelui Stăniloae este și apropierea lui de Nichifor Crainic, ale cărui păreri naționaliste însă nu le-a preluat. Potrivit lui Crainic, România interbelică se afla departe de Dumnezeu datorită influenței puternice a culturii franceze secularizate, a francmasonilor și a evreilor. Viziunea Părintelui Stăniloae cu privire la lume este însă una mult mai amplă și mai profundă. El o vede, mai precis, ancorată în Dumnezeu, Care o și susține în existența pe care i-a dăruit-o. De aceea, în concepția teologului român, și fiecare popor își are caracteristicile sale pe care trebuie să le realizeze și care sunt rezultate ale modelării date și gândite de Dumnezeu. Fiecare națiune concretizează umanitatea într-un fel propriu. Persoana umană este unică, avându-și modelul său în Dumnezeu și nu se poate înțelege și împlini pe sine decât în relație cu semenii. Fiecare persoană aparține unui popor, naționalitatea fiind „o categorie ontologică”. Dacă mântuirea nu se realizează prin popor, atunci ea se realizează într-un popor, la nivelul lui.
O importanță majoră pentru eclesiologia ortodoxă a sec. al XX-lea au avut Nikolai Afanasiev (1893-1966), Vladimir Lossky (1903-1958) și John Zizioulas (1931- ), față de pozițiile cărora însă Părintele Stăniloae s-a distanțat din nou. Pentru Afanasiev apare ca fundamentală în fața ierarhiei Eucharistia, ceea ce și propune teologic în așa-numita „eclesiologie eucharistică”, care și marchează unitatea întregii Biserici în Trupul și Sângele Domnului. Sfântul Duh este fundamental pentru Biserică, El făcând ca o comunitate să fie eclesială. Și dacă Sfântul Duh este prezent în Euharistie, acolo este și Biserica. Părintele Stăniloae, punând un accent mai mare pe partea mistică a Bisericii decât pe structura ei ierarhică văzută, socotește teologia lui Afanasiev ca incoerentă și contradictorie. Acest lucru îl vede mai ales în afirmația lui Afanasiev că în bisericile locale se pot întâmpla lucruri care nu aparțin Bisericii în general. În acest fel, teza deplinătății bisericii locale este invalidată. Pentru teologul român, mărturisirea de credință este un argument forte al unității Bisericii, ceea ce și face ca eterodocșii să nu poată participa și să nu se poată împărtăși de lucrarea sfințitoare a Bisericii.
Lossky are și el o altă viziune a Bisericii, pornind la fel ca și Părintele Stăniloae de la înțelegerea ei ca trup uman care lucrează împreună cu Sfântul Duh. Susține însă diversitatea în unitate și afirmă că „Sfântul Duh diversifică ceea ce Hristos unește”. Pentru Lossky, Biserica nu este comunitate de indivizi uniți în Hristos. Uniți cu Biserica, nu mai apare pentru creștini drept importantă identitatea națională. Pentru Părintele Stăniloae, încă o dată, unitatea Bisericii este dată de unitatea de credință. Pentru Zizioulas, Biserica ca trup al lui Hristos este încorporată în Sfânta Treime. Individul atinge adevărata sa valoare ca persoană prin identificarea în virtutea Sfântului Duh cu Iisus Hristos înviat. Pentru Zizioulas Sfântul Duh constituie Biserica întemeiată de Hristos. Astfel Botezul devine fundamental pentru integrarea în Biserică, în care episcopul apare ca deținând un loc central, prin faptul că reprezintă adunarea euharistică, în fruntea căreia și stă.
Pentru Părintele Stăniloae, Biserica reprezintă locul în care Fiul lui Dumnezeu și Sfântul Duh lucrează ca să îl facă pe om fiu al lui Dumnezeu. Modelul Bisericii îl reprezintă comuniunea de Persoane din sânul Sfintei Treimi. Această structură implică un anumit nivel de participare a ortodoxului la nivelul discuțiilor ecumenice. Dialogul interpersonal este de aceea văzut ca fundamental. Împărtășirea, la nivel ecumenic, a experienței proprii de cunoaștere a lui Dumnezeu reprezintă esența dialogului interreligios. Acest aspect este însă legat direct de manifestarea și împărtășirea dragostei față de celălalt. În acest fel Părintele Stăniloae se rămâne strâns legat de sursele sale principale, Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, din care își alimentează întreaga sa teologie, soteriologia, eclesiologia, dialogul ecumenic. Participarea teologului român la aceste întâlniri interreligioase a făcut ca el să se folosească întrucâtva de rezultatele gândirii neortodoxe.
Părintele Stăniloae se naște și activează într-un timp care s-a bucura de multe schimbări. Participă totodată la un proces teologic divers, împărtășindu-se din experiența diversă și complexă a Răsăritului și a Apusului. Prin urmare, rezultat al unei pregătiri diverse și a unui orizont de cultură larg, deschis dialogului cu lumea și cu știința contemporană, teologia sa este strâns legată de aderența sa la neamul în care s-a născut și a trăit și de evenimentele istorice și poltice prin care acesta a trecut la nivel general. Teologia este așadar ca și omul, o împletire de dospiri sufletești, mistice, însă într-o legătură a lor directă cu timpul și cu lumea materială pe care persoana umană le împărtășește și le trăiește.

Ciprian Iulian TOROCZKAI Spre o formulă lărgită a definiției dogmatice de la Calcedon? Contribuția Pr. Dumitru Stăniloae la dialogul cu Bisericile necalcedoniene

Summary: Towards a broader formulation of the dogmatic definition issued by the Council of Chalcedon? Fr. Dumitru Stăniloae’s contribution to the dialogue with non-chalcedonian Churches

The Romanian Orthodox Church had a highly significant contribution to the ecumenical dialogue maintained during the 20th century between the Orthodox and the Old Oriental Churches. This dialogue engaged prominent Romanian specialists, among them the most important Romanian Orthodox theologian of the 20th century, Fr. Dumitru Stăniloae (1903-1993). Father Stăniloae joined the dialogue with the Old Oriental Churches with the visit paid by a Romanian Orthodox Church delegation to the Jacobite Church of Malabar (India), between 8-15 December 1961. Other steps were occasioned by the Inter-Orthodox Committee for dialogue with the Old Oriental Churches, which convened between 18-28 August 1971 at Addis Abeba, then by another meeting of the Orthodox sub-committee for dialogue with the Old-Orientals, held at Axum (Addis Abeba), between 8-13 January 1975. Both meetings were attended by Fr. Dumitru Stăniloae, to whom reporting on „Conciliar Christology” was also assigned.
This work presents the most important contribution of the Romanian theologian to the dialogue between the Romanian Orthodox Church and the non-Chalcedonian Churches, by his proposal of a broadened formulation of the dogmatic definition issued by the Fourth Ecumenical Council of Chalcedon, in order to prevent any possible unilateral interpretations of the two natures, divine and human, within the single Person of Jesus Christ.
Fr. Stăniloae approached the dialogue between the Orthodox Church and the non-Chalcedonian Churches with the belief that their separation, occurred in the 5th century, was caused by a terminological misunderstanding regarding Christology, as well as ethnic, political, social tensions between the Byzantine Empire and the neighbouring populations east of it. Despite the infelicitous consequences, this regrettable event had no deep impact on Eastern Christianity: „the split never deepened, but has remained to this day a superficial misunderstanding over terminology, and not a separation of faith”. Hence the possibility for open dialogue to lead to the reconcilement and union of these two Churches.
Church dogmas aim to strike a balance between two extreme views. The Church has always sought to reach such a balanced stance. When this balance was threatened from one side, the Church strived to regain it by employing opposite terms. When, however, these terms were turned by the opposite party to its own advantage, the Church amended the text it had put forth to counter this. Thus the revealed truth came to be expressed increasingly accurately. Which is the general rule one may postulate? That „the balance reached by formulations is always unstable. The cause for perpetual improvement lies in the dynamics of human spirit and the inexhaustible depth of divine Truth. Human spirit tends towards the ever more nuanced and appropriate expression of the inexhaustible revealed truth”.
The process described above concerned the definition of the Christological dogma, too; while the Council of Chalcedon attempted to strike this balance, it failed to employ perfect phraseology, as social-historical circumstances did not allow the parties to know each other better. Dumitru Stăniloae was convinced of the possibility to reconcile the non-Chalcedonian phraseology with the one used by the Council of Chalcedon. It might be termed as follows: „We confess One and the Same Son, our Lord Jesus Christ, perfect God and perfect man, true God and true man, with rational soul and body, consubstantial (coessential) with the Father according to His divinity and with us according to His humanity, fully like us except for sin, begotten before all ages by the Father according to His divinity and born for our sake from the Holy Virgin Mary the Theotokos according to his humanity; One and the Same Christ, Son, Lord, Only-begotten from and of two natures, that is, from and of two esences, unconfused, unchanged, undivided and unseparated; the two different natures or essences are not abolished because of their union, but rather each nature or essence retains its own properties and together they make up a person or hypostasis, or in other words, an incarnate nature of God the Word (as God the Word took and kept in His hypostasis full human nature, unchanged, unconfused, undivided and united with His divine nature and by the two of them, He in an undivided and unconfused way carried out His theandric works, that is, human works in a divine manner, and the divine ones with the participation of His humanity)”.
This broadened formulation might provide a balance between the non-Chalcedonian „extreme” which tends to emphasize unity, and the Chalcedonian „extreme”, respectively the one tending to highlight duality. The present paper concludes with an assesment of the importance and validity of this broader formulation, as well as the prospective opportunities entailed if both the Orthodox and non-Chalcedonians accept it. The Romanian Orthodox Church’s opennes to dialogue with the Old Oriental Churches was severely criticized by the monastic community of Mount Athos. However, the contribution made by the Romanian Orthodox Church in general and Fr. Dumitru Stăniloae in particular cannot be denied. Hence the rhetorical questions: By accepting the above-mentioned suggestion for a broader dogmatic formulation, would we not take a decisive step towards theological advancement of the dialogue between the Orthodox Church and the Old Oriental Churches? Why not upon the forthcoming pan-Orthodox Council?

Pr. Ioan MOGA Dumitru Stăniloae als Pastoraltheologe. Frühe Ansätze zu einer Erneuerung der orthodoxen Pastoral im 20. Jahrhundert

Rezumat: Contribuția pastorală a Pr. Dumitru Stăniloae. Formulări timpurii ale unei înnoiri a Pastoralei ortodoxe în sec. al XX-lea

Binevenita apariție a primelor trei volume din ediția operelor complete a Păr. Dumitru Stăniloae, cuprinzând articolele publicate în Telegraful Român (majoritatea din perioada 1930-1945), îndeamnă nu numai la o redescoperire a publicisticii teologice a acestuia, ci și la un exercițiu hermeneutic de reflecție asupra modului de a crea și formula teologie în spațiul public. Prezentul articol își propune un astfel de exercițiu pe un aspect mai puțin studiat în receptarea operei lui Dumitru Stăniloae: teologia pastorală. Faptul că între anii 1932-1936 tânărul preot și teolog sibian a predat, pe lângă Dogmatică și Limbă Greacă, și Pastorală nu este un fapt întâmplător, această preocupare regăsindu-se într-o serie de articole publicate în Telegraful Român. Departe de a fi simple efemeride, ele vădesc un interes profund al profesorului român pentru teologia pastorală. Se poate reconstrui astfel un program de revitalizare a gândirii pastoral-teologice ortodoxe în contextul unei modernități asumate. Însuși părintele Stăniloae va mărturisi acest fapt în anul 1983: activitatea sa publicistică la Telegraful român urmărea „o actualizare a Ortodoxiei în activitatea pastorală a preoțimii. Căci începuse să se simtă nevoia unei pastorații noi, de inițiativă, de substanță religioasă, dar și de apropiere mai mare de nevoile oamenilor”. Studiul de față încearcă să refacă principalele coordonate ale acestui „program” în cinci pași.
1. Analiza acurată a realității pastorale transilvane din anii 1930: Părintele Stăniloae diagnostichează cu franchețe derapajele existente sau posibile în activitatea pastorală. El numește o serie de riscuri sau pericole, fără a-și asuma însă niciodată un rol justițiar, ci, din contră, pentru a sublinia căile de redresare pastorală. Însuflețit de „tipul ideal de preot”, atent totodată la semnele vremii, el știe că apelul pentru revigorarea slujirii pastorale nu poate evita punerea degetului pe rană. Față de alți specialiști în Pastorală ai vremii, pentru Părintele Stăniloae nu aspectul moralizator este central, ci încercarea de a conștientiza procesele de formare și de-formare pastorală. Importantă este, în viziunea sa, întărirea suportului eclezial pentru preoți: solidaritatea apare ca principiu pastoral-teologic al unui ecleziologii personaliste și comunionale concretizate, lipsa ei fiind dovada unei neputințe generalizate de a onora menirea Bisericii ca adunare (ekklesia) prin excelență. Totodată această solidaritate eclezială este înțelească în modul cel mai concret cu putință, în primul rând, drept conștientizare a unității de aspirații dintr-o anumită biserică locală (cercuri pastorale, cercuri de lectură etc.). Tocmai pentru a evidenția fezabilitatea unui astfel de proiect, Stăniloae face adeseori elogiul diferiților preoți care, în condiții financiare și sociale precare, reușesc să întruchipeze un model de pastorație curajoasă și fecundă.
2. Accentuarea rolului activ al preotului în societate: Conștientizarea mutațiilor profunde ale intrării României în modernitate, dar și convingerea că societatea românească nu poate înflori decât rămânând fidelă identității creștin-ortodoxe îl determină pe părintele Stăniloae încă de la începutul anilor 1930 să-și motiveze colegii spre o implicare cât mai vie a Bisericii în viața societății. Misionarism nu înseamnă cucerire ideologică, ci dialog „sub bolta părintească a Bisericii”. Menirea Bisericii în epoca modernă „nu este să stea după frontul vieții”, ci „să strămute prestolul la toate răspântiile vieții”. Biserica trebuie să „își lărgească orizonturile vieții, să-și mobilizeze energiile înviorând credința, nădejdea și dragostea”. Condamnând orice imixtiune sau înrobire a preotului în viața partidelor, Stăniloae subliniază totodată necesitatea implicării sale în „viața socială”, prin asumarea unui rol de „arbitru” moral în societate. El caută astfel un echilibru între funcția sacerdotală a preotului și rolul său activ în viața cetății. Un laitmotiv al programului de înnoire pastoral-misionară trasat de Stăniloae în acei ani este asumarea de către preot a unei multifuncționalități liturgico-omiletico-sociale. În domeniul liturgic, tânărul teolog ia în serios tot ceea ce înseamnă „deziderat al omului modern”, ca de pildă participarea activă a laicilor la cultul divin, și accentuează că Sf. Liturghie oferă răspunsul autentic la aceste întrebări. În domeniul omiletic, necesitatea unei înnoiri este și mai accentuată: deși este refractar atât la instrumentalizarea economic-administrativă a predicii, cât și la o retorică exacerbată din punct de vedere patetic-sentimentalist, Stăniloae apreciază predicile rostite la fiecare slujbă sau la fiecare prilej de întâlnire parohială, atâta vreme cât ele au o profunzime teologică și mistică. Criteriul de bază al reușitei omiletice este însă întruparea Cuvântului provovăduit în faptă. Nu este vorba însă în sens strict doar de acte caritabile, ci de tot ceea ce înseamnă „întruparea” prezenței lui Hristos într-o comunitate parohială.
Un alt element absolut necesar pentru ca preotul să poată deveni cu adevărat un punct de referință în viața cetății este accentul pus pe lectură. Aceasta este, în viziunea lui Stăniloae, alături de studiul textului Sfintei Scripturi și rugăciunea personală, o sursă indispensabilă a fortificării lăuntrice a preotului. Departe de a rămâne un simplu instrument apologetic, ea ține de o necesitate lăuntrică. Părintele Stăniloae pledează astfel pentru sinteza între experiența duhovnicească proprie și „multă lectură”.
3. Hristocentrism pastoral: Conștient că orice program de înnoire pastoral-misionară nu se poate justifica doar ca reacție la semnele timpului, părintele Stăniloae actualizează în repetate rânduri baza hristologică a pastorației. Accentul cade însă nu pe reiterarea unor definiții scolastice de manual, ci pe conștientizarea faptului că, în pastorație, această dimensiune hristologică necesită a fi experiată ca o realitate existențială, caracterul ei lucrător depinzând de capacitatea preotului de a „lua cunoștință de prezența lui Hristos în el”. Prezența lui Hristos este astfel, în cazul preotului, atât un dat sacramental, cât și o sarcină de împlinit, prin experiența personală. În acest duh, orice tendință de meritocrație și posesivism pastoral nu poate fi decât autodestructiv, deoarece contravine frapant atât întemeierii hristice, cât și cadrului eclezial-haric al preoției.
4. Elemente esențiale ale unei spiritualități pastorale: În repetate rânduri, Dumitru Stăniloae accentuează calitățile duhovnicești pe care trebuie un preot să și le cultive. Unele dintre ele – eroism duhovnicesc, aristocrație duhovnicească, jertfelnicie – sunt mai mult decât simple atribute ale unui portret ideal de preot, ele devin concepte-program, care înglobează la rândul lor o anumită viziune despre menirea spirituală a preotului. De pildă, Stăniloae folosește termenul de „aristocrație duhovnicească” pentru a sensibiliza preoții pentru un alt sistem de referință și anume calitativ: ca purtător al harului sacerdotal, preotul trebuie să tindă nu spre o parvenire materială, ci spre o finețe lăuntrică, capabilă să perceapă adierea Duhului. În mijlocul unei lumi abrutizate sufletește, preotul este chemat să iradieze dorul după înălțimile „aristocrate” ale harului, ale unei vieți inundate de sensuri duhovnicești.
5. Metoda pastorală – metoda Duhului și a culturii: Ceea ce impresionează cel mai mult în articolele cu caracter pastoral-teologic ale Părintelui Stăniloae este concretețea sfaturilor practice formulate de el, multe din ele valabile până în ziua de astăzi, și totodată faptul că această concretețe rămâne mereu ancorată teologic. De pildă, în problema metodei pastorale, Părintele Stăniloae avertizează preoții că „Duhul este… o metodă, un mijloc”: prin urmare, criza pastorației nu este datorată lipsei unei metode exterioare adecvate, ci, de cele mai multe ori, unei ancorări insuficiente în rugăciune a preotului însuși. Acest adevăr trimite la legătura indispensabilă dintre o teologie pastorală veritabilă și spiritualitate. Nu lipsesc însă nici indici practici pentru o metodă pastorală contemporană. Mai presus de toate se află însă apelul la conștiința preoțimii: de pildă, sufletele senzibilizate de drama războiului nu se pot regăsi într-o „atitudine diluat-religioasă a preotului”, ci au nevoie de elementul autentic duhovnicesc. Tot în domeniul unei metode pastorale în acord cu lumea modernă ar trebui încadrat și apelul repetat de nenumărate ori la o sinteză între „cultură și duhovnicie”. Cultura nu este un instrument apologetic, ci un dat eclezial. Ca una care în veacurile precedente a creat cultură, Biserica trebuie să redevină creatoare de cultură, „funcția culturală a preoțimii fiind în mod covârșitor una cu funcția ei spirituală”. Stăniloae este astfel un avocat al asumării „culturii înalte” de către preoți: relația cu intelectualiatea creștină este una din cheile acestei viziuni. Relația teologiei cu filosofia, de pildă, nu poate fi una articulată de pe poziții polemice de autosuficiență și autoreferențialitate. Biserica este chemată să devină activă, adică să iasă din starea de dezinteres față de crizele și îndoielile intelectualului modern.
Analiza atentă a nenumăratelor articole cu orientare pastoral-teologică a Părintelui Stăniloae din perioada 1930-1945 ni-l descoperă pe „Părintele Filocaliei românești”, în mod surprinzător, drept teolog al faptei ecleziale, drept practician vizionar și vizionar realist. Totodată ea oferă în multe privințe o inspirație directă pentru teologia pastorală contemporană.

Adrian MARINESCU Criteriile și fundamentele patristice ale teologiei, elemente structurale ale teologiei ortodoxe dintotdeauna și premize ale rezolvării problematicii teologice de astăzi (I)

Summary: Patristic criteria and grounds of theology, constant structural elements of Orthodox theology, and premises for solving today’s theological problems

The present study starts from the close intertwining of theology, the thought and ethos of Church Fathers, and Church liturgical practice. According to the Holy Fathers, there can be no theology and theologians outside the Church, seen as presence of the Heavenly Kingdom, and outside complete (liturgical) integration. A true theologian, bearing witness to Christ, to the Church and epitomizing genuine Christian living, is only the one who becomes a living Church whereby God’s work, or God’s collaboration with man, as grounds for all liturgical processes that take place within him and in the world, constituting a concrete, permanent reality. It is only this condition, which in Church History was par excellence the state of Holy Fathers, that can settle all problems, from theological and ecclesiastical ones to mundane ones.
Father D. Stăniloae was very prolific theologically, not only in terms of quantity but also as far as quality is concerned. His theological thinking and expression are not easily accessible even to the most experienced of contemporary theologians. His theology is extremely dense and concentrated, usually expounded in a language that most readers perceive as philosophical, but actually governed by his musings on the most difficult and hardly explainable questions and searchings of man; its elements belong to both theology and philosophy: the fundament and the deepest aspects of existence in general and human existence in particular, essence, nature, person, relationships between existences, the origin and goal of existing, etc. We mention that his theological contribution has caused an impressive theological phenomenon, proving extremely creative not only in itself but also through the many books, articles, conferences, radio and TV programs it has engendered. This phenomenon is singular, not only for the 20th century and early 21st century. It occured only with the most important Holy Fathers of the Church, such as St Athanasius the Great, St Gregory the Theologiam, St Maximus the Confessor, St Symeon the New Theologian, St Gregory Palamas etc. whose life, activity and theology gave rise to a secondary literature that was largely a theological development carrying further the thought of the respective Fathers. This happened, in the case of Father D. Stăniloae also, beyond the Orthodox milieu, as this thinking has universal value.
Following the example of the Cappadocian Fathers, Father D. Stăniloae knew only three places where he created his theology and which he valued above anything else: his academic chair, the church, and his study room. He valued the three of them because they brought him into contact with the people dearest to him: family, students and faithful. The fellow clergymen may have disappointed him, out of envy, meanness or self-sufficiency, or may have attempted to discredit him. His family, students and the ordinary faithful people were always loyal to him and stood by him, with their strengthening and invigorating support. He also valued them inasmuch as in them and in the dialogue with them and himself, he was able to know God and become closer to Him, because in their company he found in the highest degree the love of God revealed in His intimate, fruitful and transfiguring dialogue with the people. To them he dedicated and he owes his theology, stemming from their and his own inquiries, questions and toughts.
The attempt to systematize Father D. Stăniloae’s theology, summarizing the most important ideas he puts forth in his works and revisiting them, leaves the vivid impression of a true, complex, touching hymn of praise to God and His action in the world. It is a theology firmly anchored in the patristic teachings but also perpetuating the glory they bring to God. Father Stăniloae’s deeply patristic theologizing is a true liturgical chant, in which the voice of the Fathers sounds very clearly. It can be termed so not only because it is ecclesiastical or theological, but because it is active, living and dynamic. If we juxtapose Father Stăniloae’s chanting to that of the Church Fathers, we find no dissonance, but harmony and symphony. Father Stăniloae’s theology harmonizes the voices of Holy Fathers for the benefit of contemporary man so that they are not merely perceived, but are merged in a new, ample and overwhelming chanting. This chant is not grasped only by ear and reason, but it reaches the heart and pervades the entire human being. Father D. Stăniloae brings the Church Fathers and himself in harmony, and most importantly, he also brings us in the same harmony. Gradually we start chanting together with them, we become part of their chant and they become part of our own chant. This is, in fact, the natural state of all creatures, to bring glory and bring themselves to God.
At a closer examination of this theological contribution, it seems to belong less to Father Stăniloae, and more to the Church he studied, knew and served faithfully and devotedly, so that Christ, the „head of the Church” might speak in him acording to the Apostle’s words. More precisely, this theologizing is a gift (χάρισμα) which the Father returns to Christ’s Church, still bearing fruit in the thought of contemporary man, like the talent entrusted by God.
Orthodox theology has always aimed to prove itself authentic and relevant for contemporary man, and defined itself as concrete merging of Church doctrine, Holy Fathers’ contributions and liturgical life. St Gregory Palamas pointed out, in the introduction to the Hagioritic Tome, that to him three elements had been of paramount importance: the Holy Scripture, the Father’s teachings, and his own experience. Man’s need for God is today increasingly felt by the entire society. At the same time, a theological crisis persists, especially within academic circles that every time are expected to provide solutions. The present study, centered on the most important, influent and prestigious contemporary Orthodox theologian, stresses the fact that today’s Orthodox theology, at least the Romanian one and its dogmatic realm, has largely lost contact with patristic thought and theology as well as Church liturgical practice and experience, which are in fact its perennial, fundamental criteria. It has actually lost its bond with God, the sole criterion of truth and salvation. The only valid solution is retrieving these values and investing in them. The Holy Fathers have passed down to us a method and a model of theological approach, briefly expounded here.

Acest site folosește cookie-uri pentru a îmbunătăți navigarea.