NR. 1 – 2010

Rezumate Studii Teologice 2010.1

Pr. Ioan CHIRILĂ — Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție sau despre organicitatea Sfintei Scripturi cu Sfânta Tradiție

Summary: The Holy Scripture and Holy Liturgy: the Organicity of Scripture and Tradition

The Holy Scripture is a way of re-grafting ourselves onto eternity, while the Holy Liturgy is another way of achieving our rooting in eternity, since Eastern theology professes a foretasting of eternity, even during our temporal existence. There is an indissoluble bond between the Holy Scripture and the Holy Liturgy, as through the work of the Holy Spirit, the Scripture becomes a way of epitomizing the Word. Therefore, the Holy Scripture must not be approached exclusively from the standpoint of contemporary methodology, because by so doing its revealed dimension is ignored. The return to Tradition, to the writings of the Holy Fathers, demonstrates the possibility of the Word’s incarnation and provides examples of genuinely Christian life and avowal of faith. The Fathers were constantly preoccupied with identifying and assuming/embodying the spiritual sense of the Holy Scripture. The meaning of the Scripture, the living word of God, is revealed to man only together with the knowledge of God, through the Holy Spirit, when the soul is released from the “material confusion”; this cleansing, opening the soul for the encounter with the Spirit, is achieved mainly in the Holy Liturgy.


Pr. Zaharia MATEI — Învățătura Sfântului Grigorie Teologul valorificată imnografic în cântările închinate prăznuirii sale

Summary: The Teachings of St. Gregory the Theologian as Rendered by the Hymnography Dedicated to His Feast

Church chanting is a means of achieving communion between worshippers and God. Its role is to convey to both mind and heart the truths of faith inspired by the Holy Spirit; it is through the emotional character of its harmony, that these truths are understood and experienced. Orthodox chants contain truths of faith rooted in the Scriptures, inspired by the Holy Spirit and written by people with pure faith and life, called hymnographers, whose productions constitute the liturgical treasure of the Orthodox Church, expressed in poetic forms and structures.

It is important to note that the authors of Orthodox hymns composed them under the inspiration of the Holy Spirit in the Church, just like the authors of all canonical books of the Holy Scripture. St. Gregory of Nazianz, also known as the Theologian, due to the elevation and uniqueness of his is the first great Christian poet in the Eastern and Western Church; a profound theologian, a defender of the Orthodox faith, he remained loyal to the Church and fought against heresies, commanding respect through his commendable life as well as his highly valuable theological works. He identified his life with the Church’s aspirations and teachings, and was deemed a saint even during his pastoral-missionary activity.

The Church honours St. Gregory the Theologian by celebrating his feast’s service, composed by famous hymnographers such as Anatolius, archbishop of Constantinople, and Theophanes Graptus. Their hymns demonstrate their in-depth knowledge of the life and especially the theological work of St. Gregory. His feast’s chants cover all genres of Byzantine music: troparia, kontakia, canons, abounding in dogmatic assertions, with Trinitarian, Christological or Marian content. The central themes of the service, concerning the Incarnation, Christ’s redemptive work and the Virgin Mary, the Mother of God, alternate with themes inspired by the saint’s life and works.

Due to his sensitivity and lyricism, St. Gregory the Theologian is a precursor of the hymnographers that followed him, and whose chants reflected his poetic style; some of his most musical Words, became integral part of Christian hymnography dedicated to the celebration of the Holy Easter and the Nativity of the Lord. Alongside St. Basil the Great and St. John Chrysostom, he is one of the patron saints of theological education.


Mihai-D. GRIGORE — Der Mensch zwischen Gott und Staat. Überlegungen zu politischen Formen im Christentum

Rezumat: Omul între Dumnezeu și stat. Reflecții asupra formelor politice din creștinism

Odată cu edictul de toleranță de la Milano apare pentru creștinism – care până atunci fusese prigonit de statul roman – o noua provocare, anume conduita politică în viața publică. Are loc o tranziție de la o comunitate apolitică, chiar profetică, trăind în așteptarea Parusiei Domnului la o religie de stat (în anul 380). Teologia creștină trebuia astfel să capete valențe publice și chiar politice (în sensul civic, cetățenesc). Articolul de față se concentrează asupra contururilor pe care le ia teologia politică imperială, mai exact asupra felului cum se justifică teologic, pe baza mesajului evanghelic, conviețuirea politică pământească în cadrul unui organism imperial. Figura suveranului – centrală în plan politic – devine odată cu Constantin cel Mare centrală și în plan teologico-istoric. Are loc astfel o „creștinare” a discursului politic despre împărat, respectiv despre stăpânire, în sensul că teologii creștini din Imperiu se folosesc de instrumentarul filozofic al clasicilor pentru a articula o teologie politică proprie, originală, bazată pe mesajul Mântuitorului. Odată cu nașterea Imperiului Apusean se va pune și în Vest aceeași problemă. Soluția teoretică și teologică a apusenilor este însă diferită de cea a bizantinilor. Această diferențiere poate fi explicată prin nivelul de educație, prin receptarea diferită a anticilor, precum și în evoluțiile istorice proprii. Rezultatul acestor observații este subsumat în studiul de față prin doi termeni analitici: „monism politic”, privitor la Bizanț, și „dualism politic”, privitor la Imperiul de Apus.


Marie-Christine KAJEWSKI / Radu Harald DINU — From ‘political religion’ to ‘collective effervescence’ – Voegelin and Durkheim reconsidered

Rezumat: De la religia politică la efervescența colectivă: reevaluarea lui Voegelin și Durkheim

De ce sunt mișcările totalitare atât de puternice încât se dovedesc a fi o amenințare permanentă pentru democrațiile liberale? Abordarea acestei întrebări se va face în următoarele etape: în primul rând, vom efectua o re-lecturare a operei lui Eric Voegelin și a teoriei sale despre totalitarism prin care vom arăta, că regimurile totalitare se bazează pe sentimentele religioase ale cetățenilor lor. A doua etapă va abordara conceptul „efervescenței colective” a sociologului francez Émile Durkheim. Studiul acestor teorii ne va ajuta să demonstrăm cum pot aborda teologia și științele sociale provocările politice recente. Eric Voegelin consideră că religiile politice moderne, național-socialismul german sau comunismul, sunt o consecință a procesului de secularizare. Acest proces reprezintă în același timp și sursa religiozității lumești, profane sau intra-mundane. Conceptul de religie trebuie extins pentru a include fenomene istorice care par să aibă un caracter religios. Numai atunci putem înțelege mișcările sociale nu numai ca mișcări politice, ci ca mișcări religioase.

Cu era modernă și cu formarea statelor naționale au crescut și eforturile de a depăși distincția între ordinea spirituală și cea temporală. Statele moderne au refuzat să fie subordonate ordinii spirituale a Bisericii și au insistat asupra autonomiei lor. Prin aceast proces statul modern, sau «Ecclesia cea nouă», intră în conflict cu Ecclesia creștină. Dacă statul modern însuși și-a creat posibilitatea de a deveni sacral, Dumnezeu a trebuit să fie suprimat; în opinia lui Voegelin, un pas decisiv pentru crearea comunităților intra-mundane. Religiile politice adoptă viziunea omului ce nu se limitează la existența sa politică, implicând de asemenea un aspect religios. Prin dezvoltarea statelor naționale, prin exercitarea autonomiei în fața Bisericii, democrațiile liberale suprimă religia din spațiul public. Astfel, în acest vid religios nevoile religioase ale oamenilor nu sunt împlinite. În această situație, religiile politice oferă un surogat intra-mundan pentru a împlini dorința omului de a intra în contact cu divinul.

Voegelin și alți teoreticieni au conceptualizat religiile politice de obicei în termeni și categorii abstracte, de exemplu ca un sistem de credință (Glaubenssystem), structură (în sens sociologic) sau pur și simplu ca ideologie. Datorită accentului pus pe aceste aspecte «non-sociale», aceste teorii au neglijat deseori un aspect important, și anume întrebarea: „Cum sunt constituite practic religiile politice în cadrul (inter)acțiunilor sociale?”. În loc de a ne limita la concepte atotcuprinzătoare ca structură, ideologie sau sistem de credință, teoriile care tratează religiile politice trebuie extinse prin aspecte cotidiane sau micro-sociologice ce studiază acțiuni politico-religioase concrete.

Émile Durkheim și opusul său din 1912, «Formele elementare ale vieții religioase», pot lărgi și aprofunda viziunea noastră asupra mecanismelor religiilor politice. La fel ca pragmatismul american, care subliniază faptul că subiectul este înainte de orice intenționalitate conștientă «încorporat» în acțiunea și sociabilitatea sa, și Durkheim demonstrează în mod similar, că experiența și practiciile religioase sunt mult mai importante decât ideile și doctrinele, pentru că religia nu este rezultatul unei speculații metafizice, ci unor acțiuni sociale concrete. Pentru Durkheim, nu există nicio diferență esențială între ritualuri „religioase” și „seculare”, ca de exemplu între o liturghie creștină și „a se ridica la intonarea imnului național” din moment ce ambele generează coeziune socială. Dacă întrunirile naziste de la Nürnberg au reprezentat un fel de religie politică, adică o autoadorare a societății moderne în sensul durkheimian, atunci este de ajuns vizionarea filmului «Triumful voinței» al lui Leni Riefenstahl prin prisma lui Durkheim. Sociologia lui are capacitatea de a adânci teoria mișcărilor totalitare și a religiilor politice.

Voegelin și Durkheim au considerat religia ca pe o conditio humana, demostrând în operele lor că politica și religia nu pot fi scindate în două sfere separate. Premisa lor holistică scoate în evidență de asemenea și lipsurile teoriei clasice liberale, după care indivizii raționali sunt capabili de a stabili voluntar o ordine socială prin aderența lor la un contract social. Prin subestimarea rolului religiei în societate, această concepție conține un reducționism fatal. Tocmai din cauza acestei deficiențe a teoriei liberale, mișcările și regimurile totalitare au ajuns să fie văzute ca alternative captivante la democrațiile liberale de-a lungul sec. al XX-lea. Prin intenția lor de a considera omul în totalitatea sa, prin promisiunea de a îndeplini nevoile sale religioase, ele au devenit o amenințare îngrijorătoare pentru omenire. Dorința omului pentru transcendență a fost instrumentalizată și folosită ca un pilon în legitimarea regimului. Numai luând în serios dimensiunea religioasă, un sistem politic democratic va fi capabil să respingă tentațiile totalitare. În mod sigur, Voegelin ar fi considerat benefice pentru societățile moderne numai acele religii civile, ce au rămas fidele valorilor creștine. Durkheim a fost de bună seamă mai imparțial, acceptând chiar ritualuri civice seculare. Dar în afară de aceste diferențe, amândoi gânditorii au susținut că orice formă modernă de religie civilă trebuie să țină seamă de natura inalienabilă a drepturilor omului și a demnității umane.


Pr. Ștefăniță BARBU — From Ontology to Ecclesiology: John Zizioulas, the Cappadocians and the Quest for a New Ecclesiology

Rezumat: Dinspre ontologie spre ecleziologie – Ioannis Zizioulas și Capadocienii în căutarea unei noi ecleziologii

La redescoperirea Părinților Capadocieni de către Occidentul Protestant și Catolic a contribuit foarte mult și opera teologică a Mitropolitului Ioannis Zizioulas care readuce în discuție legătura dintre teologia Trinitară și ecleziologie. În același timp Zizioulas este preocupat să protejeze atât unitatea cât și libertatea și diversitatea în Biserică. De aceea el respinge două modele ecleziologice care tind să protejeze numai unul dintre aceste aspecte, și anume: a) modelul Congregaționist propus de Bisericile Libere unde orice formă de structură ierarhică este complet respinsă fiind percepută ca o amenințare la adresa comuniunii și diversității dar pierzându-se astfel unitatea; și b) modelul ecleziologic al Bisericii Romano-Catolice unde ordinea ierarhică asigură menținerea unitații dar lăsând puțin loc diversității. Pornind de la teologia Trintară a Părinților Capadocieni, Zizioulas propune un model ecleziologic unde ierarhia nu doar asigură unitatea ci protejează de asemenea și diversitatea.

În încercarea de clarificare a teologiei Trinitare, Părinții Capadocieni au reușit, în viziunea lui Zizioulas, să revoluționeze ontologia prin identificarea ousiei în persoana Tatălui. În acest fel ousia nu mai precede logic persoana, ci persoana și ousia există concomitent. De aceea Capadocienii reușesc să vorbească despre Tatăl ca sursă a Treimii în locul unei ousii impersonale. În acest fel, trasând sursa oricărei existențe până la persoana Tatălui, teologia introduce în ontologie principiul libertății absolute precum și cel al relației/comuniunii.

Noua ontologie propusă de Capadocieni este transpusă de Zizioulas în termeni de „unul” și „multiplul”, unde Tatăl este „unul” și în același timp „unicul” care dăruiește existența, iar Fiul și Duhul Sfânt sunt „multiplul” sau „diversitatea”, „alteritatea” care izvorăște, își primesc existența din voința liberă a Tatălui – „unul”. Citind în acești termeni teologia despre Sf. Treime, Zizioulas afirmă că „unul” constituie, creează „multiplicitatea”, „diversitatea”, „alteritatea”, pe când „diversitatea” doar condiționează pe „unul” din moment ce „unul” (Tatăl) „naște” și „purcede” pe Fiul și pe Duhul Sfânt, iar aceștia din urmă doar condiționează existența Tatălui ca „persoană”, datorită relației-comuniunii, dar nu îi condiționează existența ca atare din moment ce persoana Tatălui este identificată cu ousia ipostaziată.

Modelul Trinitar propus de Zizioulas suportă o serie de critici printre care și acelea că nu reflectă fidel teologia Capadocienilor, precum și că nepăstrându-se un echilibru între monarhia Tatălui și perichoresis și homoousios modelul Trinitar devine unul subordinaționist.

Acest model Trinitar este aplicat de către Zizioulas în ecleziologie, având la bază principiul conform căruia Biserica este imaginea Sf. Treimi. Cu toate acestea trebuie menționat că această paradigmă – ecleziologia ca imagine a teologiei Trinitare – este oarecum maleabilă în ceea ce îl privește pe Zizioulas din moment ce acesta propune o înțelegere a teologiei Trinitare prin prisma experienței ecleziale.

Modelul Trinitar așa cum este propus de Zizioulas reapare în discursul său ecleziologic în cel puțin două momente, și anume: în descrierea relației dintre episcop și comunitate/Biserică; precum și în înțelegerea relației dintre Biserica locală și cea Universală manifestată vizibil în relația dintre episcopi adunați în sinaxă/sinod.

Pornind de la înțelegerea Bisericii ca imagine a Sf. Treimi, Zizioulas plasează în centrul discursului său teologic nu atât Euharistia și adunarea Euharistică cât mai ales persoana episcopului care este identificat cu Hristos (în Liturghie), dar mai ales cu persoana Tatălui, asemenea căruia, prin Taina Botezului, acesta (episcopul) aduce la existență Biserica în persoana nou-botezatului, membru al Trupului lui Hristos – Biserica. Ca și Tatăl, episcopul („unul”) este oarecum, sau cel puțin teoretic, condiționat de Biserică (de „multitudine”, „alteritate”) prin faptul că prezența comunității de credincioși este cerută la hirotonirea sa, dar și prin faptul că orice episcop este hirotonit pentru o anume comunitate/Biserică. Dar faptul că nu comunitatea îl alege sau deleagă ca episcop, face ca acesta din urmă să nu își primească statutul de episcop de la comunitate și astfel să fie independent de aceasta. Altfel spus, episcopul face Biserica/ Euharistia. Dacă atunci când este vorba de taxis/ierarhie aplicată Sfintei Treimi se poate vorbi de o posibilă evitare a subordonării, acest lucru devine aproape imposibil când această ordine este aplicată în timp și spațiu omului și Bisericii văzute. De aceea la acest nivel Zizioulas propune o ecleziologie dezechilibrată unde Biserica locală este subordonată episcopului.

În ceea ce privește relațiile dintre Bisericile locale, Zizioulas deși identifică episcopul cu Biserica sa și susține o egalitate absolută între Bisericile locale, deci și între episcopi, totuși atunci când sunt adunați în sinod protosul capătă de facto o poziție privilegiată în virtutea faptului că imită rolul protosului din adunarea Euharistică, devenind astfel imaginea Tatălui, poziție ce cu greu poate fi acceptată de Teologia Ortodoxă care vorbește despre un primat de onoare.

De aceea, putem conclude, că modelul ecleziologic propus de Mitropolitul Zizioulas pe fundamente Trinitare, deși are o valoare extraordinară pentru Teologia Ortodoxă dar și pentru dialogul ecumenic, necesită totuși revizuire în vederea evitării oricărei forme de subordinaționism atât la nivelul teologiei Trinitare cât și la nivel ecleziologic.


Pr. Ilie TOADER — Figuri de stil metatextuale în primele texte lirice creștine de limbă greacă

Summary: Metatextual Devices in the Earliest Greek-language Christian Lyrical Texts

The philological-theological analysis of the Patristic text cannot concern only the text in itself, its own literary entity and identity, ignoring the relationship of the text with its author or the context of its production. On the contrary, the correct understanding of the Patristic literary act requires an externalist vision, an “outwards” expansion of the text, in order to grasp the biographical and historical clues contained by it. The present study joins this analytic endeavour, by investigating the way in which the stylistics of the earliest Christian lyrical texts participates in the writing’s context.

Starting from the assumption that literature, of any genre (lyrical texts included) textualizes history in one way or another, the present study aims to confirm the fact that the first Christian, Greek-language lyrical texts, circulated certain stylistic typologies with practical rather than aesthetic role, called metatextual devices. These are tropes which reach beyond their function in the original texts, and even in the sphere of literature, so as to respond to Church’s immediate needs. The two devices hereby analyzed are: the ichthys metaphor (the fish) – sometimes elaborated allegorically – and the acrostic, both of them revealing their complicity with the historical context.

The Greek for “fish”, namely ichthys, coincides with the initials of the phrase Jesus Christ, God’s Son, Saviour (Iesous CHhristos, THeou Yios, Soter). The recurrence of the ichthys metaphor in the few lyrical texts of the first three Christian centuries allows the conclusion that it not only enjoyed a wide circulation, but it was even normative for the early, unsophisticated lyricism. Bitterly persecuted, the Christians employed this symbol for mutual identification. This means that the ichthys metaphor had practical, not stylistic role and significance. It was a secret code, understood ony by the adherents of the new faith. Precisely when it seemed to be definitively established, the metaphor disappeared from Christian texts. This occurred in the late 3rd century. Although the persecutions had not ceased, the Christ-fish cryptogram was well known to the pagans, so that by using it, one would give oneself away. To posterity it is an obsolete device, no longer in use since it has lost its practical function, however still highly suggestive: it is a literary device that renders the struggles of early Christianity.

The same text-context amalgamation engendered another stylistic device employed by Christian literature, which became peculiar to Church hymnography but was completely alien to ancient Greek poetry: the acrostic. In early 4th century, before it appeared in hymnography, the acrostic had been employed by Arius. The few fragments of Thalia known to us, recorded in the writings of St. Athanasius the Great, form acrostics. Prompted by Arius’ example, the Orthodox hymnographers gave a similar stylistic response, and the acrostic acquired a prominent position in the technique of hymnographic poetry, and especially the akathist hymns. The body of Christian literature, however, contains some acrostic poems prior to the 4th century, which shows that the Christianization of this stylistic device occurred earlier and under different circumstances. Such instances are a late 2nd century epitaph, known as the inscription of Pectorius of Autun, as well as an ample poem concluding the Banquet by Methodius of Olympus. The initials of its 24 stanzas form an alphabetical acrostic, while the other piece, Pectorius’ epitapyh, is a detabooization of the perspective on the acrostic’s entering Christian literature. The first five lines form the acrostic ichthys, which brings us to the beginning of the 2nd century, amid the struggles against the persecutors of the new faith, and not against the heretics. The text-context relationship is similar to that of ichthys metaphor, as the Christians authors resorted to a literary tool in order to protect themselves from pagan persecutions. The ichthys metaphor, itself an acrostic, proves that the acrostic was employed in Christian literature – not only the lyrical texts – as early as the 2nd century. Thus the 4th century witnessed only a recrudescence and reconversion of the acrostic, through the hymnography of Syriac origin.

Ichthys, both as a metaphor and an acrostic, was born out of a necessity exterior to literature, namely to operate a selection among its audience. The symbolic load of these stylistic devices differed, according to religious affiliation: what seemed a mere figure of speech to non-initiates, provided vital clues to the Christians. However, the shift from the pragmatic to the aesthetic status differed: the metaphor, once deprived of its metatextual value, proved to be infertile: no figurative connection, no theological link can be now established between Christ and “fish”. The acrostic, however, used in the fight against oppressors, and later the heretics, has not only survived in liturgical texts to this day, but also represents a major stylistic device in Christian hymnography. The earliest Christian lyrical texts retain both of them as references to the context, refined weapons of a fight carried out in the realm of letters.

Acest site folosește cookie-uri pentru a îmbunătăți navigarea.