NR. 3 – 2012

Analiza studiului de față se extinde însă și asupra vindecărilor miraculoase realizate de Hristos în timpul vieții Sale pământești, în măsura în care ele sunt relatate de către Sfintele Evanghelii, asociind totodată anumite interpretări ale Sfinților Părinți în legătură cu originea bolii, intermedierea sfinților taumaturgi pentru vindecarea credincioșilor care venerează cu credință sfintele lor moaște, importanța și rolul duhovnicesc al Sfintelor Taine ale Bisericii în direcția vindecării trupești și sufletești a persoanei umane. În Vechiul Testament omul a căutat împăcarea cu Dumnezeu, îndepărtându-se de păcat și renunțând la urmarea altor căi decât cele revelate de dumnezeire, situație în care s-au aflat Noe, Avraam, Moise sau Ilie. Analiza de față se extinde astfel asupra semnificațiilor șarpelui de aramă ridicat de Moise în deșert în scopul vindecării celor omorâți de șerpii veninoși, dar și asupra suferinței îndurate de către Iov, un exemplu prin excelență al răbdării în încercări și al credinței nestrămutate în Dumnezeu, Care îi proteguiește viața și îl conduce în cadrul acesteia.

În Noul Testament, Hristos vindecă numeroși bolnavi, atinși de suferințe și infirmități din cele mai diverse, iar din multitudinea de vindecări pe care El le-a săvârșit se poate înțelege că El a avut în vedere atât bolile fizice, ale trupului, cât și pe cele spirituale, ale sufletului (Is. 53, 5), solicitând totodată celor bolnavi și apropiaților lor credință și pocăință. Extrem de important este și faptul că, în relatările pe care ni le transmit Evangheliile pot fi regăsite alături de vindecări și exorcisme. La rândul lor, Sfinții Apostoli, în calitatea lor de ucenici ai lui Hristos, au fost îmbrăcați cu putere venită de sus (adică cu harul Sfântului Duh), primind de la Dumnezeu puterea de a vindeca și de a ierta păcatele (FAp 3, 2-8; 28, 8-9).

Spre exemplu, la Sf. Ap. Pavel putem observa faptul că boala este acoperită de har și că în slăbiciunea și infirmitatea umană se descoperă puterea lui Hristos: «Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; și mi-a zis: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune!”. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare!» (2 Cor. 12, 7-10).

Problema bolii poate fi regăsită deopotrivă în întreaga literatură patristică. Proporiu-zis, toții Părinții Bisericii s-au exprimat cu privire la boală, suferință, păcat, sănătate sau vindecare, considerând că prin intermediul bolii se manifestă pedagogia lui Dumnezeu. Sf. Ioan Scărarul ne indică în lucrarea sa Scara aspectul pozitiv al bolii: «Dumnezeu trimite uneori boli pentru a curăți sufletele noastre de murdăria produsă de păcate, alteori pentru a ne ajuta să înfrângem mândria sufletului nostru». Bineînțeles, bolile trupești sunt în mare măsură tratate de către medici, cu ajutorul medicinei, însă Biserica are și ea propriile metode de vindecare, adică Sfintele Taine, considerate drept mijloace de vindecare.

Să luăm ca exemplu, Sfânta Taină a Maslului, care se află în centrul puterii taumaturgice a Bisericii. Prin ea, creștinii bolnavi, care fac apel la preoții care se roagă pentru redobândirea sănătății lor (cf. In. 5, 14-15), sunt vindecați. Această Sfântă Taină a făcut multe vindecări, din perioada apostolică și până în zilele noastre, vizându-i înainte de toate pe cei care suferă de boli trupești, însă și pe cei care pătimesc din pricina celor sufletești. Biserica se roagă și prin intermediul altor slujbe în mod egal pentru toți bolnavii, indiferent de tipul bolii pe care aceștia îl au, trupească sau sufletească. Spre exemplu, în timpul Proscomidiei, preotul se roagă «…pentru vindecarea celor bolnavi», iar în timpul celei de-a treia părți a Sfintei Liturghii, el rostește o altă rugăciune: «Adu-Ți aminte, Doamne, de cei ce călătoresc pe mare, de bolnavii care suferă, de cei aflați în temniță și de mântuirea lor».

În contextul actual în care boala și suferința sunt în creștere, credincioșii își pun speranța în rugăciunile de mediere ale sfinților taumaturgi: Sfinții Cosma și Damian, Sfântul Martir fără de arginți Pantelimon, Sf. Ierarh Nicolae, Sf. Grigorie Decapolitul, Sf. Parascheva de la Iași, Sf. Nectarie din Egina, Sf. Luca Medicul, arhiepiscop al Simferopolului etc. Nenumărate persoane au fost vindecate de diverse boli după ce s-au închinat cu credință și evlavie înaintea sfintelor moaște și a sfinților care împodobesc bisericile noastre, catedralele și mânăstirile. Mulți bolnavi suferă în zilele noastre pentru că sunt singuri și pentru că nu există nimeni care să-i încurajeze și să-i vindece, cu excepția sfinților Bisericii, care ascultă rugăciunile lor. Ei trebuie să simtă dragostea noastră și să fie asigurați de faptul că sunt ființe unice, apreciate și iubite. Trebuie să vizităm bolnavii, persoanele în vârstă și singure și să descoperim faptul că în fiecare dintre ei este prezent chipul lui Hristos și Hristos Însuși, iubitorul de oameni. Trebuie să ne rugăm pentru vindecarea lor, pentru ca ei să îndure cu răbdare și nădejde suferințele fizice și pe cele sufletești.

Narațiunea din Fc 34 a cunoscut o redactare cu mai multe straturi, astfel încât cel mai vechi ar putea fi o poveste de familie, dar cele mai recente ar putea implica contextualizarea istorică a miezului literal. Răzbunarea fraților Dinei, Levi și Simeon, ar putea fi interpreatată drept fundamentalismul religios manifestat de preoți și leviți față de samariteni, iar mustrarea lor de către Iacob ar putea reprezenta reacția din partea unor laici ierusalimiteni sau preoți la exclusivismul celor dintâi. Probabil acest lucru sugerează faptul că unii iudei au văzut construirea Templului samaritean ca un act păcătos, dar nu a fost de acord cu polemica dusă de preoții exclusiviști (la fel ca în Ezdra Neemia). De aceea modelul conflictului s-ar potrivi cel mai bine comunității din provincia persană Yehud, care era scena unor aprige lupte între grupările iudaice pentru câștigarea titlului de „adevăratul Israel”.

Făcând referire atât la texte deuteronomiste, cât și preoțești, Fc 34 ar fi o dovadă că Pentateuhul a fost un fel de literatură de compromis între naționaliștii deuteronomiști și cercurile preoțești, cu observația că nu toți deuternomiștii au împărtășit aceleași idei naționaliste. Pentru redactorul biblic din Fc 34 zelul leviților, care au dorit să răzbune „violarea” Legii prin zidirea Templului samarinean din Sichem, a provocat de fapt ura (hib’iš) locuitorilor țării (yošeb ha’areṣ v. 30), în vreme ce o soluție mai bună ar fi fost asimilarea elementelor nordice (v. 16) pe baza sentimentelor sincere (v. 8) ale acestora față de Legea divină.

Literatura privitoare la viața, opera și activtiatea lui Alexios von Maltzew este extrem de redusă, informații privitoare la gândirea sa teologică și la pregătirea sa liturgică putând fi culese, indirect, doar din lucrările pe care le-a publicat de-a lungul timpului. Acesta este și un motiv pentru care lucrările de specialitate nu-l pomenesc sau ignoră contribuția sa de domeniu. Mai mult, opera sa contează nespus pentru spațiul ortodox german în care, încă din sec. al XVII-lea, comunitățile ortodoxe de greci sau ruși au avut nevoie de slujbe, la puțină vreme după aceea și în limba locală (spre exemplu, în anul 1838, o hotărâre a Sinodului rus permitea desfășurarea slujbelor bisericii rusești din Berlin în limba germană). Contribuția sa are de-a face totodată cu istoria comunității rusești în diaspora europeana in general și cu cea din Germania în special.

S-a născut în Jaroslavl (Rusia), ca fiu al unui preot al cărui nume nu ne este cunoscut. Faptul că aparținea unei familii preoțești „l-a obligat” atât să studieze, așa cum era tradiția, teologia, cât și i-a conferit un statut aparte la nivelul societății, pe care îl va nota potrivit la venirea sa în Germania prin acomodarea și înnobilarea numelui său (von Maltzew), acest lucru indicând și prețuirea pe care o avea pentru acest mediu (la data de 13 mai 1897, a primit oficial titlul de nobil din partea senatului statului rus). După absolvirea studiilor teologice, datorită performanțelor sale intelectuale, a fost numit profesor de Filosofie, Psihologie și Pedagogie la seminarul duhovnicesc din Petersburg. În anul 1882 a fost hirotonit preot, iar în 1886 a fost numit protoierej și a fost desemnat preot pe lângă biserica ambasadei ruse din Berlin, unde și-a și găsit chemarea vieții sale. La doar trei ani de la sosirea aici, i-a decedat soția, Marija Apllinarievna, născută Krylova, în vârstă de doar 28 de ani cu care avea 3 copii, un băiat, Vladimir, și două fiice. O activitate bogată avea să-i marcheze de acum înainte viața, nu numai în spațiul german, ci și în cel rus, unde a ajuns să fie membru de onoare al celor patru academii duhovnicești și să participe, între multe altele, în diverse comisii ale Bisericii din patria-mamă. Comunități științifice și teologice din Grecia, Serbia și America l-au avut și ele ca membru. Ca predicator ales a vorbit inclusiv înaintea credincioșilor de confesiune protestantă. A refuzat totodată multe titluri care i-au fost acordate între timp, între ele și cel de rector al Academiei din Petersburg sau scaunul episcopal al Americii de Nord. A murit, în urma suferințelor provocate de diabetul pe care îl avea, în localitatea Kislovodsk (Caucaz), de unde trupul său neînsuflețit a fost dus la Petersburg și îngropat în cimitirul lavrei Sf. Alexandr Nevskij.

Traducerile liturgice operate de către von Maltzew reprzintă o literatură fundamentală chiar și la mai mult de o sută de ani de la editarea lor și de mare interes, fie că sunt folosite la serviciul liturgic, fie pentru cercetare și studiu. Aceste lucrări prezintă nu numai textul liturgic, ci conțin și nenumărate informații și paralelisme operate prin raportarea la cultul celorlalte confesiuni creștine. Totodată, este urmărită evoluția liturgică prin raportarea la cultele alt-orientale. Până acum, aceste traduceri liturgice nu sunt depășite atât prin caracterul lor complet cât și prin ordonarea foarte practică a slujbelor pe care ele le conțin.

Motivația operării traducerii în limba germană a întregului corpus de texte liturgice a constat și în asigurarea slujbelor pentru creștinii ortodocși vorbitori de limbă germană. Așadar, grija pastorală pentru comunitatea de credincioși pe care o conducea îl obligă să purceadă la acest drum. Pentru Alexios von Maltzew slavona bisericească nu reprezintă o limbă sfântă, care nu poate fi înlocuită, înainte de toate pentru că participarea vie la slujbele bisericii are prioritate. O rugăciune în limba maternă este mai intensă, mai folositoare și mai lucrătoare decât într-o limbă străină. Pentru toate aceste motive s-a străduit ca traducerea textelor să fie una cât mai exactă, mai expresivă și mai majestuoasă, astfel încât să se reflecte în limba germană conținutul ideatic și de trăiri al textelor slave, verificate cu corespondentele lor grecești. Alexios von Maltzew era convins de necesitatea și folosul duhovnicesc al textelor liturgice. Iar acest lucru este încă perceptibil, cu toate că în mai mult de 100 de ani de la traducerea lor limba liturgică a evoluat și a luat noi forme, încât astăzi textele de atunci nu pot fi atât de ușor înțelese. Ele rămân însă un fundament pentru operarea unor noi traduceri dar și pentru slujbele ortodoxe în limba germană. Acest lucru și pentru faptul că traducătorul lor a dorit și încercat să fie complet și a urmărit inclusiv capacitatea textului de a fi cântat în forme bisericești.

Nu în ultimul rând, dorința traducătorului a fost aceea de a se face folositor și credincioșilor și interesaților din celelalte confesiuni creștine, care aveau astfel posibilitatea să apeleze textele liturgice ale Bisericii Ortodoxe și să-și formeze o părere mai completă și mai potrivită a ceea ce se întâmplă în aceasta. Din această pricină a și abordat o explicare comparativistă a slujbelor bisericești specific ortodoxe. Traducerile sale s-au dorit și o contribuție la aducerea Ortodoxiei pe înțelesul tuturor și la oferirea de informații cu privire la aceasta. Și, bineînțeles, opera sa nu se reduce doar la traduceri, deși acestea copleșesc prin importanța și prin numărul lor. Numeroase alte teme au fost abordate în diverse materiale sau lucrări pe care el le-a publicat de-a lungul timpului și cu prezentarea cărora, mai mult sau mai puțin detaliată, se ocupă prima parte a acestui material, ale cărui informații sunt extrem de importate și pentru faptul că reprezintă, în literatura de specialitate o primă tratare a acestei teme.

Blessed Augustine put forth the principle underlying our understanding of miracles. They are not actions opposing nature, although they might seem to be so, but merely actions that transcend our capacity for understanding, in other words actions above and beyond everything we know about nature. God uses the world in order to accomplish His design regarding the welfare of the created world, however He does not abolish or determine people’s will and choices. Thus, the miracle appears as a mysterious, discreet element in creation. The people of old understood this very well and were not afraid to assert and proclaim it (Ps 103).

Thus miracles may be irrepetable, as unique, impressive phenomena leaving deep imprints on the conscience of their witnesses (the Exodus from Egypt) or repeatable in their forms of manifestation. Their role is to awaken conscience, transform lives and change them radically. However, a miracle may elicit different responses or may be hidden from everyone’s eyes, revealing itself only to those it was intended for (Balaam’s mule). This selection can only be operated by God, who is the origin and source of all miracles.

To signal the presence of a miracle, the Holy Scripture employs either certain terms, or certain special contexts re-creating the specific atmosphere. Although there is no particular term to designate miracles in the Old Testament, this does not prove they have never existed. The explanation lies in the relationship between the man of the Scripture and divinity. Man was fully aware of the divine presence and would not deny it, but was receptive to the intervention of Iahve (most of the times, a salvific one). Miracles are mysterious, discreet occurrences precisely in order not to impede on human freedom; they merely provide guidelines for human behaviour. Consequently, the most frequently used terms in designating wonders have ordinary, common meanings: ʼôt, means „sign”, also „divine sign”, môpēt, „unusual thing”, thus also „miracle”, nēs, usually means „flag”, but also „something visibly placed high up”, gědôlôt, „great things”, niplāʼôt / niplāʼîm and peleʼ, „amazing things”. The most frequently employed are ʼôt and môpēt.

Beside words, certain events, things or people may act as God’s agents to awaken the conscience of fallen people. Many times, miracles cannot be discovered in the Old Testament through an etymological analysis of the above terms, but rather by the way in which a biblical account’s form and content renders the details of reality (Exodus 20, 18). Reality elements are transfigured and the created world participates in God’s salvific acts. Things seem to depart from their normal course in order to signal the presence of an exceptional event (Balaam’s speaking mule)!

We mention that not every Old Testament event is a miracle. Usually, miracles occur during times of deep spiritual crisis, when spiritual laws are being neglected and ignored. Therefore one should refrain from deeming any divine action as a miracle. Usually, a miracle brings about a radical change in the life of the community witnessing it.

The case studies presented are the different anthropological projects of some core writings of this heated theological debate: Ps. Athanasius – On the Body and Soul, the Letters ascribed to St. Anthony the Great and The Life of Avva Aphou from Pemdje, each of them sharing tangled redactional stages in various oriental languages. The tension between a mere „noetic” and an „esthetic” approach are further illustrated with two expressions of the Christian message: the „oriental” and „gnosticizing” Christianities of the Gospel of Philip and Manichaeism, both of them proposing a maximalist approach to divine and mystic vision. In the West, St. Augustine sets the tone of the semiotic approach to the image, which forced it, together with the imagined, to take refuge in the teurgic and magic forms of alternative spiritualties of Western Esotericism, thus generating in the Western epistemic field the „Grand Polemic Narrative” (W. Hanegraaff), as discourse strategy of polemically legitimizing one’s own choices in locating knowledge.

The most important things people need to become dispassionate and perfect Christians are presented in the teachings of St. Paisius that explain the cause-effect relationships, so that the seekers for life-giving words will be fully satisfied by the great father’s explanatory discourse. Such relationship is that between ascesis and the right faith. Thus, St. Paisius shows that if one lacks the right faith, then his ascesis is misdirected and he cannot reach the final goal: salvation.

One of St. Paisius’ major theological contributions is his teaching on the prayer of the heart. He calls attention to the fact that only those who actually lack faith dare to disregard this prayer. Those who do so are stirred by the devil’s envy and contrivance: seeing that this prayer is a safe path to heaven, the devil has always sought various ways of discrediting it. Since the prayer of the heart is so important, St. Paisius points out that it should not be undertaken without the guidance of a spiritual director, lest temptations should overcome the one who dares to do so. Whoever teaches another to pray must be an experienced advisor; otherwise the prayer of the heart cannot be learned. St. Paisius admits that the prayer of the heart might be acquired without the guidace of a spiritual father, only by the struggler’s own effort and his unwavering faith in God’s aid and mercy, but he points out that these are exceptional cases, which a monk should not take for a general rule.

St. Paisius’ teachings on the prayer of the heart are closely related to those on obedience. Whoever fails to obey cannot serve God properly. This is why God established obedience in heaven and on earth, so that all His creatures can serve and worship Him properly. Even love for God and one’s neighbour, which are «the essence of all evangelic commandments», are accomplished by obedience, because those who keep these commandments do nothing but obey The One who says: «He who does not love Me does not keep My commandments», and keeping Christ’s commandments is obeying Him, thus acquiring humility. To explain his disciples the importance of obedience in spiritual growth, St. Paisius tells them that when he sees their zeal in accomplishing their tasks, which they undertake without resorting to their own will but by giving it up and observing the Holy Fathers’ teachings, he feels such joy that even in heaven he could not imagine a greater one.  The key to keeping all God’s commandments is obedience. God established obedience for angels, and those who refused to obey fell and became devils. God also prescribed obedience to Adam, but he would not obey either, thus causing the fall of the entire mankind. Perfect obedience was manifest in the person of Saviour Jesus Christ. In their turn, the apostles obeyed Christ even to their death, and since then obedience has been one of the greatest Christian virtues.

Speaking of how a disciple ought to obey, St. Paisius also shows what a spiritual director must offer to his spiritual sons in such a relationship. Thus, the burden of obedience is carried not only by the one who obeys, but also by his confessor, through the latter’s efforts and skill in directing the disciple. He must spend more time in his cell than the rest of the brethren, to use the time that would otherwise be dedicated to labor, by reading such books as provide spiritual benefits, and so at the proper moment he may be of use to his disciples by salvific words and advice. The importance of a good confessor is crucial, as by his discernment he is able to help the disciple overcome any vice, however great. Of course, this means that an unskilled spiritual director will never be able to help his spiritual children to reach perfection and become dispassionate. Those who learn of St. Paisius’s life are certainly impressed with his struggles, which seem almost impossible today. His monastic ascesis is extremely high, and the skeptical reader may doubt it, which however does not mean that St. Paisius’ struggles were not as reported by those who knew him. On the contrary, we may be the ones unable to understand their greatness and importance. He regarded ascesis in the spirit of Orthodox tradition, that is the awareness that man fights not against his body but against his vices.

St. Paisius attached great importance to a monk’s behaviour. He was fully aware that any deed or gesture may trouble a monk or upset the others. Thus St. Paisius adheres to the patristic tradition with regard to the monk’s encounters with fellow strugglers or laypeople. Although he does not address all aspects of spiritual life, St. Paisius Velichkovski proves to be one of the most prominent theologians of the Church, not only as one of the greatest directors who rediscovered patristic theology, but also by his successful application of the Holy Fathers’ theology.

For eight decades, the tenured professors in the Church History department of the Athenian Faculty of Theology were: Vasilios Stefanidis (1924-1949), Gherasimos Konidaris (1951-1970) and Vlasios Feidas (1970-2003). Their education evinces a common trait: all the three of them graduated from Greek universities (the Ecumenical Patriarchate’s Holy Theological School of Halki – V. Stefanidis; the Faculty of Theology in Athens – Gh. Konidaris and Vl. Feidas) and attended doctoral programs in Western universities (V. Stefanidis at Jena, Berlin and Heidelberg, Gh. Konidaris at Berlin, and Vl. Feidas in Great Britain and Strasbourg).

Together, the works published by the three professors amount to over 900. The most prolific of them was Gh. Konidaris, with more than 550 titles published (syntheses, studies, articles published in periodicals and encyclopaedias, as well as the time’s press, etc.), followed by Vl. Feidas, with over 300 titles.

Each of them wrote a Church History textbook, of which only the one authored by V. Stefanidis presents church events „to day” (the last edition was issued in the year 1958). In early 20th century, the Greek theological academe lacked a Church History treatise addressing the two Christian millenia in a coherent, unitary way. Prof. Vasilios Stefanidis achieved this in less than 800 pages, mainly based on source analysis. Deemed to be „the first truly academic textbook of General Church History written in Greek”, V. Stefanidis’ History thus filled a considerable gap in the Greek theological milieu. Its publication was welcomed as a cultural event, and was granted the Athens Academy Award. The import of archimandrite Stefanidis’ textbook lies in the author’s capacity for synthesis. He prefers to provide a succint presentation of the historical information. He rarely enlarges on a particular moment, offering further details. Stylistically, his exposition is abrupt. The sentences are simple and short, at times comprising only the subject, verb and direct object. The page layout is quite awkward; the text has a block format, without paragraphs and indentations, even lacking titles of chapters and sub-chapters.

Despite all these shortcomings, his presentation is objective and provides a scientific description of historical realities. Each statement put forth is grounded either in the sources he quotes abundantly, or in specialized publications he refers the reader to, indicating them between brackets. The author rarely puts forth any personal opinion.

Six decades after its publication, in 2008, this work is still included in the bibliography of the Church History course taught in the Faculty of Theology in Thessaloniki.

The Church History authored by Gherasimos Konidaris only goes as far as the Council in Trullo (691). This textbook, and indeed all his works, relies on the author’s knowledge of German language: German titles abound in its bibliography. A novelty brought by this work is its introductory part, namely the „Introduction to General Church History”. The opening chapter (pp. 7-41) provides a formal introduction to Church History: the historian dwells on its definition, sources and secondary literature, the periodization and the theological character of Church History.

Vlasios Feidas, doctor in Theology and Canon Law, also failed to provide an updated history of Church events. His two-volume textbook stops with the Reformation. The third volume, intended to complete the historical account, has yet to be published. This work’s bibliography stands out through the abundance of foreign-language titles and the moderate use of Greek-language works. The author does not provide any footnotes or endnotes. His notes and commentaries are either inserted in the text, or provided between brackets. Bibliographical references are also indicated between brackets. However, this is a comprehensive work, of high academic quality.

This Church History may be deemed superior to the other Greek-language textbooks in the field. Vl. Feidas opens new vistas on topics already approached by Church History, addressing them in a new „key” and shedding new light on information already tackled by the other Greek historians. For instance, the chapter concerning the missionary activity of brothers Cyril and Methodius, the historian explains why the Byzantine delegation to Moravia was not headed by a bishop: to avoid clashing with the pope’s jurisdictional rights in the region.

The value of Vlasios Feidas’ synthesis is also demonstrated by the assessment of V. Koukousas: „We think that in the future it will be very hard for a church historian to further present, complete or comment Church History for the period approached by Vl. Feidas”.